7 aprilie 2009
Fara citeva saptamini. Atit a durat blogul asta. L-as mai fi tinut inca vreo zece-douazeci de ani, probabil, ca-mi placea. Dar nu e chiar asa de usor sa tii un blog despre carti. Iriti, enervezi, stirnesti ura si pofte de razbunare, ti se declara razboi (nu glumesc, acesta e cuvintul, repetat si pe messenger si pe mail de unul dintre oamenii care ma citesc!). Hartuiala, jigniri, amenintari, calomnii. Asa functioneaza unii, stiu. Si n-am ce sa fac, nu pot sa ma apuc sa ma lupt cu unul si cu altul, sa atac la rindul meu – nu pentru asta sint facuta si nu cu asta vreau sa-mi ocup timpul. Vreau carti frumoase si oameni decenti in viata mea.
Stiu cum se termina cam toate povestile cu personaje care vor atit de putin si atit de mult in acelasi timp. Asa cum se termina si povestea blogului meu. Cu lehamite.
Nu ma mai pot concentra, imi pare rau. Acum nu mai pot nici sa citesc (mai am trei pagini din Firmin – chiar e foarte misto, apropo!).
Pentru ultima data va spun: pe scurt, nu sint nici una dintre persoanele despre care s-a birfit pe net sau altundeva in legatura cu mine. Tot ce am scris aici despre umila mea persoana e adevarat. Nu pot sa ma repet la nesfirsit, e din cale-afara de plicticos. Imi cer scuze de la toti cei pe care-i dezamagesc, dar m-am saturat de ticalosi, mi-au stricat cheful sa scriu despre carti si despre autorii lor.
So it goes, vorba lui Vonnegut (si nu, nu sint nevasta-sa 
))))))))))))))).
6 aprilie 2009
Adela Greceanu, Mireasa cu sosete rosii, Polirom, 2008
(fragment)
Mie mi-a placut, desi nu stiu ce-am citit, de fapt. S-ar putea sa fie vorba despre:
- o copila parasita inaintea nuntii, care normal bate cimpii de una singura – cam asa ar zice nasa Lena;
- o tinara sensibila si dedicata poeziei, prada anxietatii, care incearca sa-si lamureasca propriul abis – tanti Sofica;
- una care nu se duce la discoteca fiindca baiatul ala hi hi s-a insurat si a divortat, am ramas surprinsa – verisoara Pulheria;
- o scumpete care n-a mai apucat sa-si incheie conturile cu fostii iubiti, fel de fel, ca douazeci de pisici ramase flaminde intr-o camera – matusa Zizi;
- o femeie intoxicata cu umbra – poate asa ar zice mireasa cu sosete rosii.
Prima parte e o compozitie pentru aceste cinci voci feminine: vajnica gospodina mamoasa, sensibila semidocta acrita, muierea slaba de minte, fosta femeie fatala cazuta in patima pisicilor si… mireasa cu sosete rosii, poetesa. Vorbesc pe rind, in timpul unei ceremonii nocturne incerte. Matusa Zizi e moarta, dar participa si ea la impodobirea miresei. Mirele va veni sau nu va veni, dimineata.
Partea a doua seamana cu un jurnal. Singuratate absoluta, gesturi mici, conserve mincate pe un colt de masa, haine mutate din valiza in dulap si din dulap in valiza, ce se vede pe geam, Stack Attack pe mobil, fantome ale unor fosti iubiti. O garsoniera in care incearca sa patrunda cite cineva din afara, dar din care nimeni nu vrea sa deschida, nimeni nu vrea sa iasa. Not any more.
Am zis, mi-a placut. Si prima parte si a doua. Cred ca e o carticica ciudatica, poetica, plina de simboluri, uneori scary, dar care nu prea poate fi “inteleasa”. Nu pot sa-i pun nici o eticheta, nu stiu. Cu prudenta, as zice ca Adela Greceanu ar putea scrie un pic mai prozaic si mai “down to earth” si-ar iesi ceva mai… de impact. Dar e posibil ca asta sa fie de la nasa Lena din mine.
3 aprilie 2009
Ioan Grosan, O suta de ani de zile la Portile Orientului, Polirom, 2007 (ed. a IIIa)
(fragment, cuprins, titlul episodului 91, din presa)
Ioan Grosan a saltat brusc si iremediabil in topul scriitorilor mei preferati. Imi placusera pe vremuri povestirile, dar nu chiar extraordinar, poate si pentru ca le-am citit dupa “grila” (sper ca m-am mai desteptat de atunci, acum nu mai sint asa speriata de bombe si nu ma mai intereseaza deloc sa subliniez in text elemente de obzecism, textualism etc.). Pe urma n-am avut chef, de-a dracului, de carti scoase din foiletoane, eventual cu titluri nesuferite gen Jurnal de bordel si Nutzi, spaima Constitutii. Am fost o fraiera, recunosc. O suta de ani de zile la Portile Orientului e o incintare, iar Ioan Grosan un mare meserias, un scriitor excelent, un umorist genial.
Am pus niste linkuri mai sus – functioneaza f. bine drept prezentare, mergeti acolo si gasiti de toate. Eu n-am de adaugat, in afara de laude pina la cer, decit ca e de un misoginism feroce, care m-a facut sa rid in hohote, m-a distrat cum nu m-ar fi putut distra in veci nici un fel de feminism. Toate femeile din carte patesc urmatorul lucru: sint lasate sa moara de pofta dupa cite un barbat (sau mai multi ) si nu capata niciodata premiul cel mare )))))))))))))))))))) Banuiesc ca e o razbunare haioasa a celor patru naratori (“Unul raspunde de actiune, de epic, cum s-ar zice, altul de dialoguri, al treilea de descrieri, iar al patrulea de schitarea, conturarea si, atunci cind povestea o cere, de introducerea in subiect a noi si noi personaje.”). E foarte inviorator sa vezi lucrurile invers, o sursa de haz nebun. Asta trecind peste faptul ca reflecta si niste realitate, doar om mai fi si noi pofticioase si pagubase, nu numai nemuritoare si reci.
Parodie sadoveniana, metaroman, balcanism vs. Occident, umor turbat cu toate cliseele literaturii romane si nu numai, satira anti-totalitara – perfect. Dar, atentie, nu e un roman cu o poveste bine inchegata care sa va duca lin de nas 
(Nu de alta, dar am vazut o gramada de comentarii prin alte parti, in care lumea respinge cu ura romanele fara o poveste pacalitoare. Cred ca e un trend.) Cei patru naratori au hachite si se pling des ca n-au inspiratie, la episodul 186 ne anunta sec: “Concediu medical pe sapte zile”, iar Cetitoriul e trimis sa puna mina sa-si faca singur episodul 91, dupa schema din titlu. Enjoy! La mine e in Top 10 romane romanesti din toate timpurile.
2 aprilie 2009
Cortazar, Cartea lui Manuel
Serghei Dovlatov, Compromisul
Subcomandante Marcos / Paco Ignacio Taibo II, Mortii incomozi
Sasa Stanisic, Cum repara soldatul gramofonul
Zeruya Shalev, Viata amoroasa
Coetzee, Viata si vremurile lui Michael K
Bulgakov, Maestrul si Margareta
Cecilia Stefanescu, Intrarea soarelui
Claire Castillon, Dedesubt este infernul
Gary Shteyngart, Absurdistan
WG Sebald, Austerlitz
LD Teodorovici, Celelalte povesti de dragoste
Dan Lungu, Cum sa uiti o femeie
Christopher Buckley, Fumatul strict permis
Sam Savage, Firmin
Bora Cosic, Rolul familiei mele in revolutia mondiala
Veronica D. Niculescu, Orchestra portocalie
Franz Kafka, Metamorfoza (audio book)
Acum citesc o carte pe care o cumparasem in septembrie 2007 E foarte misto, nu stiu de ce a durat atita sa ma apuc de ea.
1 aprilie 2009
Elena Ferrante, Zilele regasirii mele, trad. Emilia Comanici, Univers (“Cotidianul”), 2009
Ati lesinat de oroare din cauza titlului? Hm… da, e vorba de o femeie pe la 40 de ani, cu doi copii, fara nici un job, pe care sotul a lasat-o pentru alta mai tinara (mult mai tinara). Se poarta ca o doamna in prima faza, boceste in a doua, il bate pe strada pe nemernic in a treia, face pipi in parc si isi seduce vecinul in a patra etc. In cele din urma “se regaseste”, evident, dupa ce si-a gasit serviciu, iubit, subiect pentru o carte. Moare cineva pe parcurs: ciinele. Mi-a venit sa-i dau doi pumni in cap personajului, ba nu, o mie de pumni. Si copiii sint antipatici.
Ce e interesant: Ferrante scrie OK si e destul de cruda, scenele de sex, de exemplu, sint chiar oribile; misto mica nebunie din ziua in care ramine incuiata in casa si-si pune fetita s-o intepe cu foarfecele ca s-o tina treaza; povestea de amor a sotului cu o pustoaica pe care o seduce sub ochii maica-sii. Cam atita.
Pentru cum s-a purtat aia cu ciinele, merita sa-si bage capul in cuptorul de la aragaz, nu sa se “regaseasca”. (link la o recenzie) Apropo, ati vazut ca s-a sinucis si fiul Sylviei Plath, nu? Era biolog marin, traia in Alaska. Mare pacat, Sylvia Plath e doomed, nici o sansa sa mai citeasca cineva cartile ei fara sa se gindeasca la acest lant de sinucideri pe care l-a declansat. Ma enerveaza. Depression kills. Nu love-story-urile cu parasiri. Iar depresia nu e provocata de probleme amoroase. Depresia este. Brr.
(Am incercat sa citesc si cea mai recenta traducere dupa Claire Castillon, tot de la “Cotidianul”. N-am putut pentru ca pur si simplu n-am inteles ce tot spune pe-acolo. N-am priceput ce Dumnezeu vrea. Sa scrie o carte despre un tip care o enerveaza fiindca… exista? Ma rog. Era mai interesant un roman despre ficusii de pe balcon sau despre macrameuri, din pedeveul meu.)
31 martie 2009
Un link: am raspuns in “Dilema veche” la intrebarea “Mai puneti mina pe-o carte? E criza!” Si, de bine ce e criza, iar mi-am cumparat o tona de carti, o sa fac o lista, dar mai incolo, acum mi-e lene si somn.
30 martie 2009
Julio Cortazar, Armele secrete, trad. Tudora Sandru Mehedinti, Humanitas, 2007
E traducerea volumului din 1959, nu o compilatie din mai multe. Cinci povestiri, dintre care mai citisem trei sau patru in alte volume aparute la noi (antologii). Cortazar ar fi meritat o serie completa si ordonata in romaneste, dar bine si asa, mai ales ca acum a aparut Cartea lui Manuel, un alt roman in afara de Sotron, ura! Mai sint vreo doua romane de tradus si inca niste povestiri, eventual de reeditat – Autonautii pe cosmopista, de exemplu, parca a fost tradus mai demult? abia astept sa pun mina si pe asta, ca n-am apucat; si mai trrrebuie reeditat si Sfirsitul jocului, traducerea din 1969, ca, daca nu, editorii romani, la gramada, o sa sughita (v. PS) in draci din cauza bombanelilor mele. In ritmul asta, in 10 ani o sa le avem pe toate, numai sa fim atenti si sa le luam pe masura ce apar, la o editura sau alta – c’est la vie.
Aici sint de gasit: Scrisori de la mama, La dispozitia dumneavoastra, Funigei (cea mai cunoscuta ever, e la baza filmului celebru al lui Antonioni, Blow up), Urmaritorul si Armele secrete. Urmaritorul e recitire recenta la mine, acum vreun an o mai gasisem si in Sfirsitul jocului, cu titlul Obsesia. Este, am vazut acum pe wikipedia, dupa ce am terminat cartea, un omagiu pentru Charlie Parker – pur si simplu nu cred ca observasem, prima data, ca personajul principal e un negru. Am avut un soc, o singura data apare acest “amanunt” in text! E tot ce poate fi mai normal, sint mai multe sanse ca un muzician de jazz sa fie negru, nu alb – cum de nu-mi trecuse prin cap?
Povestirea e foarte misto, ceea ce nu e o stire, evident – am apreciat-o mult mai tare acum, probabil ca data trecuta chiar n-am fost atenta. Un critic muzical despre ultimele zile ale unui artist. Poate ca sint eu mai constienta acum de relatia critica/arta, in orice caz sint pasaje la care te ingrozesti: cum isi traieste criticul conditia de mic, foarte mic si limitat admirator, de meschin vinzator de explicatii si teorii, de burghez gelos pentru relatia speciala a artistului cu… tot ceea ce numai artistului ii este dat. Cum oscileaza el intre a-l crede pe artist cam sarac cu duhul si a-l crede geniu. Cum isi regreta meschinaria si cum se lauda cu succesul lui de vinzari (a publicat o biografie a lui Johnny Carter). Ma intreb ce-o fi vrut Cortazar in primul rind de la povestirea asta: sa ni-l arate pe artist sau pe critic? Poate sa ne arate tandemul asta tensionat si chinuitor? Poate. Il vezi pe Johnny distrus de droguri, mergind din clinica psihiatrica in clinica psihiatrica, si, in paralel, pe amaritul ala de critic preocupat vesnic de cum ii creste cota, de cum i se vinde afurisita aia de carte, obsedat sa nu care cumva sa fie contrazis de nebunul care da foc la camere de hotel si intra in transa in metrou. Si te ingrozesti, n-ai cum sa nu. Obsesia nu e a iluminatului care cinta ciudat la saxofon, facind greseli si lucruri pe care nimeni nu le-a mai facut vreodata, e obsesia parazitului sau, a urmaritorului – in original e El perseguidor. Ma rog, dracu’ stie, oi fi eu intr-o pasa. Daca e sa recomand cuiva povestirea asta, o recomand cu tarie tuturor criticilor, au mare nevoie de ea.
Celelalte sint… oh, well, Cortazar. Cartea lui Manuel, here I come!
PS E bine “să sughită”?! Cum se face conjunctivul de la “a sughiţa”? Trebuia “să sughiţeze”? “Să sughiţe”?! Aaaaaaaaaaajutor!
26 martie 2009
O leapsa de la capricorn. Mincaruri. Abia mi-am terminat nesul de dimineata si inca nu mi s-a facut foame, asa ca o sa deturnez tema spre mincarurile din carti de care-mi aduc aminte si care cred ca mi-ar placea:
1. Supa de seminte de pepene din O lume se destrama, de Chinua Achebe. Si orice, absolut orice din manioc.
2. Camila umpluta din L-am servit pe regele Angliei, de Hrabal. Umpluta cu “doua antilope in care se aflau ca umplutura curcanii, umpluti si ei, la rindul lor, cu ce vrei si ce nu vrei – chiar si cu peste de tot soiul – iar spatiile libere le captuseau cu oua tari, si peste toate astea presarau, fara incetare, mirodeniile”
3. Buzduganul si Ora 12 din Floarea de menghina a Svetlanei Carstean. “Aveam o mica teorie in cap si citeva liste in care separam Buturuga de Dobos si Buzduganul de Ora 12. Consideram ca, orice s-ar putea crede, Boema tine de principiul masculin si incercam sa-mi explic de ce o foarte buna prietena de-a mea, feminista convinsa, prefera intotdeauna o prajitura barbara si lipsita de orice rafinament precum Aluneta, care indubitabil apartine principiului feminin, dar ipostazei sale vulgare si primitive.” Tin minte Buturuga – preferam de departe Dobosul (ah, incepe sa-mi fie foame!). Boema era plictisitoare. Dar nu cred ca am mincat vreodata Buzdugan, Ora 12 si Aluneta (Aluneta nu ma intereseaza, pare antipatica).
Mmm, nu-mi vine acum altceva in cap, poate mai completez la comentarii.
A, am incercat anul trecut supa miso, dupa ce citisem romanul lui Ryu Murakami. Nu mi-a placut deloc, dar poate n-am nimerit un restaurant bun, avea acelasi gust ca orice supa la plic, adica era sarata si-atit.
Articole (RSS)
Comentarii (RSS)