#marottatherapy

Taramul_viselor_micMillie Marotta, Tărâmul viselor. O aventură în culori cu animale şi mii de flori, ed. Corint

Ăsta e trendul cel mai caraghios şi mai simpatic din toate în lumea editorială: cărţile de colorat pentru adulţi. N-aveţi decât să strâmbaţi din nas o mie de ani, eu sunt încântată de jucăriile astea (şi mulţumesc mult editurii Corint pentru cartea pe care am primit-o cadou de la ei, m-am bucurat ca un copil, sincer!).

Nu ştiu ce să spun despre carte, în afară de faptul că are multe, multe desene, ceea ce înseamnă ore şi ore şi ore de joacă. Pentru mine e una dintre marile plăceri ale vieţii, să mă joc cu nişte culori, deşi am zero talent. Am făcut ani de zile desene elaborate pe care le-am colorat cu ce-am nimerit (am inclusiv bucăţi mari de placaj cu un fel de mandale colorate cu ojă în multe culori, îmi cumpărasem vreo sută de sticluţe de ojă de aia super-ieftină, da’ nu le pozez aici, au fost doar pentru plăcerea mea personală şi n-au nici un haz pentru alţii). Nu mai colorasem de mult, acum abia aştept o vacanţă în care să n-am nici un stres şi să pot să mă destrăbălez fericită cu cartea asta. Nu e reclamă, e o confesiune sinceră din preaplinul meu sufletesc (sau din preagolul, cum vreţi 😀 ): nimic nu mă linişteşte mai mult decât să colorez! E o terapie, zic unii.

Cel mai simplu şi uşor desen din carte:

a-n

Şi colorat (cu creioane super-ieftine, din păcate, mi-ar fi plăcut să-mi cumpăr ceva special) de mine (după cum spuneam, am zero talent, vă arăt şi vouă doar ca să vă imaginaţi cât de mult mai mişto aţi putea colora voi):

color

Limonadă numai bună de citit

felii de lamaieAnca Vieru, Felii de lămâie, ed. Polirom, 2015

Proză scurtă, debut. E citită şi discutată (sunt deja multe recenzii, cel puţin pe net). Merită şi nu era chiar de la sine înţeles – autoarea nu era cunoscută (eu n-auzisem de ea, poate alţii o ştiau deja, dar eu nu) şi nu e din vreo tânără generaţie cu vreun program cool. Nu ştiu cum de s-au adunat atâtea recenzii la un debut de proză scurtă al unei autoare necunoscute, dar asta arată mai ales ce foame năprasnică avem, noi, cititorii, de cărţi citibile, pur şi simplu citibile. Asta e prima calitate a cărţii, una evidentă, săritoare în ochi: o citeşti fără să te chinuieşti, fără să dai ochii peste cap de exasperare, fără sentimente patriotice (gen da, e cam enervantă pe ici, pe colo, da’ hai să strângem din dinţi şi să trecem peste asta, pentru că e frumos şi nobil să susţinem literatura română). Şi bine scrisă, măcar onorabilă din punctul ăsta de vedere. Nici prea sus, nici prea jos, nici pretenţioasă şi experimentală, nici de consum rapid. Nici nu dispreţuieşte mici trucuri simpatice de atras cititorii (finaluri în poantă, umor de tranziţie, ştiţi voi de care, de ăla cu administratorul de bloc, amoruri un pic romanţioase, referinţe pop foarte fresh, inclusiv Rihanna etc.), nici nu face compromisuri jenante. De citit. Şi sper că urmează un roman!

Sunt 20 de povestiri scurte, în două-trei ore termini cartea. Una mai consistentă (mai lungă) e despre o adolescentă care descoperă nişte scrisori vechi de-ale tatălui ei şi încearcă să dea de urma iubirii lui din tinereţe (cu ajutorul Facebook, desigur). E reprezentativă pentru întregul volum, cumva miezul lui (chiar dacă nu e cel mai bun text): amor neîmplinit + generaţii în oglindă + sisteme (sociale, politice, tehnologice) în oglindă + poantă finală (am adorat finalul de aici, serios, mi-a plăcut la nebunie, e perfect). Obsesia pentru evadarea în Occident a tinerilor de pe vremea comunismului e reluată de mai multe ori în carte (m-am gândit la Noapte bună, copii! a lui Radu Pavel Gheo, roman care e imposibil să nu vă fi plăcut), cel mai dramatic în povestirea A zecea parte (foarte bună).

Ce mi-a mai plăcut la nebunie: recuzita. O foarfecă, un cap de iepure, nişte frunze lipite pe talpa unui bocanc sunt exploatate excelent, sunt obiecte care devin vedete, ca într-un muzeu cu exponate bizare, intens luminate. Mai puţin mi-au plăcut cele cu o tentă de fantastic, ca de exemplu Intersecţia (mă aşteptam la ceva à la Cortazar şi n-a fost să fie) sau Nimic despre Olimpia (prea multă voluptate în a reda diverse voci, cu poveşti cam trase de păr, când poate merita mai mult situaţia în sine). OK cele cu monoloage ale unor personaje tipice tranziţiei (baba cu căţel din parc, vecina de bloc băgăcioasă) – doar OK pentru că, de fapt, vreau să văd cartea ca pe un fel de epilog la tranziţia asta ucigătoare de chef de viaţă, ca pe un set de colaje before şi after, nu in-between, iar trăncănelile babelor mi se par mie, nu ştiu de ce, o chestie de tranziţie (deşi da, babele trăncănesc oricând şi oriunde). Simpatică povestirea cu familia blestemată de veacuri să spargă tot ce se nimereşte prin preajmă din sticlă (ideea foarte bună, dar mă face să-mi rod unghiile căutând o altă intrigă sau măcar una un pic modificată – uite, la asta aş vrea să văd nişte fan-fiction, nu la trilogia aia cu vampiri!).

Am văzut referinţe la Calvino (pe blogul lui Micawber) şi la Carver (în Dilema veche, Marius Chivu). Aşa referinţe sunt cea mai bună recomandare (bine, nu sunt comparaţii, să nu exagerăm, doar puncte de reper). O comparaţie propriu-zisă, cu Lavinia Branişte (la Marius Chivu), a stârnit apoi, pe blogul lui Constantin Piştea, o îndoială la adresa ei – nu ai de ce să te îndoieşti, dragă C.P., Lavinia Branişte e o scriitoare chiar foarte bună, serios, sunt sigură că ţi-ar plăcea, dacă nu cumva ai citit-o între timp. Mă bucur, ca toată lumea, că avem scriitoare de proză scurtă bună – dar îmi vin în cap acum doar Veronica D. Niculescu, Lavinia Branişte şi Anca Vieru, spuneţi-mi pe cine uit, vă rog!

Blogul Ancăi Vieru aici.

Leul Cecil

O persoană cu care sunt în contact pe FB postează o foarte preţioasă info: că n-o interesează ştirea cu leul Celin, că nu ştie ce i s-a întâmplat şi nici nu vrea să ştie şi e f încântată de asta. Un mişto fin, superior, cool. În comentarii unii i-au strecurat, totuşi, informaţia că leul se numea Cecil. Contează. Dăm nume fiinţelor pe care le iubim, ca pe un fel de talisman. Cică un atacator ezită să te ucidă dacă îi spui cum te cheamă. Dorinţa de a distruge până şi talismanul deja dovedit inutil, după ce fiinţa pe care trebuia s-o ocrotească a murit hăituită pentru distracţia unui idiot… Amuzamentul superior cu ocazia uciderii simbolice (pt că n-a fost suficientă moartea dintâi a unui animal, aia fizică, în chinuri)…

Îl chema Cecil. Au plâns mulţi oameni la moartea lui.

Câteva nuanţe de islam

soumissionsupunere

Michel Houellebecq, Soumission, ed. Flammarion, 2015

(în ro Supunere, trad. Daniel Nicolescu, ed. Humanitas Fiction, 2015)

L-a citit deja toată lumea? Bun, nu mai tre să povestesc eu despre ce e vorba. Dacă n-aţi apucat, citiţi-l, nu contează dacă o să vă placă sau nu, e important oricum. Şi chiar dacă n-o să vă placă, măcar se citeşte uşor 🙂

E încă o critică a occidentului laic şi guvernat de consum, încă un prohod al iluminismului şi al tuturor ideologiilor pornite de-acolo, inclusiv al feminismului, ca să nu mai vorbim de democraţie. Termenul de comparaţie e islamul, care nu suferă de defectele occidentale. Dar că ar fi o apologie a islamului e o enormitate, chiar dacă autorul zice în interviuri că a mai citit între timp (dar ce idee!) şi s-a convins că terorismul e doar o deviaţie de la calea cea bună a islamului. OK, terorismul e una, islamul e alta. Ce are islamul ăla bun de oferit? Protecţie împotriva şomajului (femeile nu mai ocupă locurile de muncă), poligamie, eliberare de responsabilitate prin supunere, un sens al vieţii, eliberare de stres intelectual (mare problemă, serios!), bani. Bani, pentru că nişte bogătaşi arabi (din petrol) îi dau ca să cumpere Sorbona, cu intelectualii ei la pachet. Şi, cum banii nu sunt de ajuns, plusează cu femei şi mărgele academice. Cei mai loseri dintre intelectualii respectivi înghit tot pachetul şi voila, Sorbona e universitate islamică. Alţii acceptă pensii generoase şi se retrag liniştiţi la casele lor. Aproape nimeni nu protestează şi asta se explică prin dorinţa unanimă, bine mascată înainte (de ideologiile detestate de Houellebecq şi aflate în prim-plan), de siguranţă şi linişte. Tot ce vor oamenii de fapt e să fie lăsaţi în pace, să li se spună clar ce au de făcut şi să scape de stres. A, şi să mănânce bine, nu chestii încălzite la microunde. (Ce e cu obsesia asta pentru mâncare acum, când nimeni nu mai suferă de foame în Occident?)

Mă tem că islamul nu are, de fapt, nimic altceva de oferit în afară de statutul special al femeilor. Faptul că li se retrag brusc toate drepturile câştigate în ultima sută de ani rezolvă o groază de probleme ale societăţii occidentale: dispare şomajul, dispare stilul de viaţă nesănătos (cu mâncarea la microunde cu tot), natalitatea creşte, moralitatea la fel. Asta, mă rog, după ce redefinim un pic moralitatea. Şi dacă reuşim să acceptăm că natalitatea în creştere e bună chiar şi atunci când are loc printre musulmani, nu printre creştini.

Din păcate pentru coerenţa utopiei sau distopiei (depinde de cum o priviţi, depinde dacă acceptaţi sau nu paralelismul islam-catolicism pe care-l face Houellebecq, dacă „familia” e o valoare atât de tare pt voi), mă tem că poligamia ar fi respinsă cu ură de unele dintre victimele ei: bărbaţii. Mă tem că nimic, nici o răsturnare de situaţie, oricât de spectaculoasă ar fi, nu ar putea reda bărbaţilor capacitatea de a întreţine, doar prin munca lor, familii numeroase, cu mai multe neveste (care stau acasă şi cântă la ăăă… cobză – sau ce instrumente or fi având arabii – şi gătesc cu devotament şi supunere baclavale peste baclavale) şi respectiv cu mulţi copii. Eu, să fiu bărbat, aş lua-o la fugă. Nu m-ar încânta deloc că dispun de o puştoaică de 15 ani pt sex şi de o expirată de 40 pt baclavale (Jesus, câte baclavale poţi să mănânci, anyway, până să ţi se aplece?). Dacă-ţi plac puştoaicele pt sex, de ce să-ţi iei una pe cap pt tot restul vieţii, inclusiv când nu va mai fi bună de sex, cu tot cu odraslele pe care le produce între timp? E cineva pe lumea asta atât de înnebunit după baclavale încât să-şi ia cofetarul acasă şi să-i cumpere desuuri sexi şi văluri negre şi tratamente la dentist timp de zeci şi zeci de ani? Nu mai bine monogam în stil contemporan occidental, cu câte aventuri mai mult sau mai puţin pasagere îţi permiţi? Sau cu lăsat nevasta veche când ai chef de una nouă? Îmi pare foarte rău pentru islam, dar occidentul e mult mai îngăduitor cu bărbaţii, le pune mult mai puţine în cârcă, deci e mult mai atrăgător. Nu cred că s-ar converti vreun fraier la islam ca să-şi ia pe cap patru neveste.

Despre dorinţa de supunere a femeilor nu are rost să vorbim: lui Houellebecq îi foloseşte în roman, dar nu insistă serios pe asta. Femeile nu sunt subiectul lui, nu se ocupă de ele. Face, e adevărat, minime eforturi să le introducă drept fiinţe cvasi-umane în poveste, dar e de faţadă. Myriam, iubita protagonistului, e descrisă poetic şi convingător când e vorba de talentele ei sexuale, dar când e să deschidă gura (şi pt altceva în afară de o felaţie), biata fată abia dacă reuşeşte să laude nişte draperii de la ferestre. Nu contează, e OK, pur şi simplu nu sunt femeile subiectul lui Houellebecq, deci le expediază rapid. Că nu s-ar lăsa islamizate occidentalele, nu în proporţii semnificative, e evident: nu există suficient de mulţi bărbaţi alfa dispuşi să le întreţină veşnic în schimbul supunerii lor necondiţionate. Măcar din cauza asta meschină şi tot n-ar putea funcţiona sistemul.

Mai e problema natalităţii. Musulmanii, neinteresaţi de lupte politice, şi-ar concentra eforturile în direcţia generaţiilor următoare: mulţi copii educaţi cu Coranul rezolvă supremaţia Islamului pe termen lung. Din păcate, nici asta n-ar putea funcţiona, doar pt că ar presupune interzicerea educaţiei elementare (scris-citit) pentru femei, iar femeile au voie, în roman, să facă chiar şi facultate. Din câte ştiu, alfabetizarea (nimic mai mult, doar alfabetizarea) femeilor atrage automat o scădere a natalităţii. Şi orice creştere a nivelului de trai presupune tot o scădere a natalităţii, or, cu generoasele subvenţii arăbeşti din petrol şi cu (să zicem) locuri de muncă asigurate, nivelul de trai al proaspeţilor islamizaţi francezi ar fi fix în creştere. Deci cum dracu’ să crească natalitatea dacă bărbaţii câştigă mai bine şi femeile rămân totuşi alfabetizate? Nu ştiu să existe devotament religios mai tare decât cifrele seci, nu în proporţii semnificative (exclud, evident, cazuri speciale ca al unui Capsali). Plus tendinţa automată de scădere a devotamentului religios în coliziune cu confortul vieţii cotidiene…

Dar, în fine, suspendăm disbelieful, că de-aia e un roman, fie el şi politic. Ce rămâne? Alianţa islam-catolicism (aceeaşi mărie cu altă pălărie, e demonstraţia lui Houellebecq în carte, nu a mea, cei mai serioşi activişti pro-islam provin din rândurile foştilor militanţi catolici, de dreapta). Cea mai clară idee din carte, cea mai periculoasă şi cea mai aproape de adevăr. Religia revine, după ce viaţa confortabilă, dar fără Dumnezeu, nu a reuşit să-i satisfacă pe occidentali (ca şi cum ar putea exista ceva ce ne-ar face fericiţi în masă!). Că e creştinism, că e islam, nu contează, totul e să fie o religie (atot)puternică. Duşmanul cu mai multe feţe: societatea laică, ateismul, democraţia, feminismul etc. Exact, musulmanii nu se luptă cu creştinii, ci musulmanii şi creştinii se luptă cu cei fără Dumnezeu (cei care nu se supun necondiţionat unei religii sau unei ideologii). Cam negru dracul ăsta. Şi s-a văzut cât de real e când cu crimele de la Charlie Hebdo: cine a mustrat victimele pentru că au îndrăznit să-i supere pe criminali? Păi, tot felul de credincioşi.

Citat: “il y a pour moi un rapport entre l’absolue soumission de la femme à l’homme, telle que la décrit Histoire d’O, et la soumission de l’homme á Dieu, telle que l’envisage l’islam.” Supunerea omului faţă de Dumnezeu, aşa cum o concepe Islamul, e, după un personaj al lui Houellebecq, comparabilă nu cu supunerea soţiei faţă de soţ, ca în creştinism, ci ca într-o celebră carte erotică sado-maso, Histoire d’O, echivalentul de acum jumătate de secol al lui Fifty Shades of Grey. Creştinismul, totuşi, e de departe preferabil, măcar pt cei care nu sunt atraşi de S&M. Cam atât despre pro-islamismul lui Houellebecq. Ar fi intenţionat, iniţial, să scrie un fel de remake după convertirea lui Huysmans la catolicism, dar i-a ieşit o convertire la islam. Mult mai interesant. Nu ca recenta convertire a autorului însuşi de la ateism la agnosticism (mă scuzaţi, dar nuanţa asta e prea palidă pt mine).

(Dpdv literar: e OK, ca toate cărţile lui Houellebecq. Nimic spectaculos, nici în bine, nici în rău.)

Listele mele pt Bookfest

Bookfest, cu Cehia invitată. Listele mele cu ocazia asta, mai jos. Dar întâi un sfat prietenesc: mergeţi mâine la 12 în pavilionul C1, scena Arena, să-i vedeţi şi ascultaţi pe Valerie Miles, Jose Maria Merino şi Simona Sora, într-o discuţie despre literatură (mai ales spaniolă). Evident, ar fi bine să vă luaţi şi Antologia alcătuită de Valerie Miles şi apărută la Univers, că merită cu vârf şi îndesat, dar asta o să vedeţi voi – dincolo de antologie, aflaţi că Valerie Miles e singura fiinţă de pe planeta asta care a văzut, citit şi studiat toate, toate, chiar toate hârtiile pe care le-a lăsat Roberto Bolaño în urmă (scria de mână, n-avea bani de computer). Are cheia casei şi a operei lui 🙂 (şi, culmea, n-are bodyguarzi cu ea!). Iar Jose Maria Merino scrie absolut delicios.

OK, listele mele:

10 traduceri

Coetzee, Elizabeth Costello, trad. Irina Horea, ed. Humanitas – o să fac infarct de câteva ori citind cartea asta, ştiu dinainte.

Jan Hus, Scrieri despre credinţă, trad. Anca Irina Ionescu, ed. Oscar Print – sunt 600 de ani de la moartea lui Hus, omul a dat peste cap biserica pentru totdeauna, mor de curiozitate să citesc. Iar scrierile lui n-au mai fost traduse decât în franceză, mai demult, din câte am auzit, deci cartea asta ar trebui să fie o mare chestie.

Tavares, Alte cinci plimbări prin cartier, trad. Corina Nuţu, ed. Allfa.

Vila-Matas, Sub semnul lui Dylan, trad. Adina-Ioana T. Vladu, ed. Allfa.

Houellebecq, Supunere, trad. Daniel Nicolescu, ed. Humanitas. E cea mai tare noutate, cred, din tot târgul. Am citit-o în fr, o să şi scriu despre ea. N-a devenit autorul islamofil, don’t worry! Dimpotrivă.

Paul Celan, Opera poetică I, trad. George State, ed. Polirom

Jess Walter, Viaţa financiară a poeţilor, trad. Bogdan Coşa, ed. Polirom – pur şi simplu nu pot rezista la un asemenea titlu!

Rachel Joyce, Incredibilul pelerinaj al lui Harold Fry, ed. Litera

John Cheever, Falconer, ed. Nemira

Pound, Opere I. Poezii 1908-1920, trad. Mircea Ivănescu şi Radu Vancu, ed. Humanitas.

10 autohtone

 – Radu Vancu, 4 A.M. Cantosuri domestice, ed. Max Blecher

– Simona Popescu, Autorul, un personaj, ed. Paralela 45

– Svetlana Cârstean, Gravitaţie, ed. Trei

– Mihai Iovănel, Roman poliţist, ed. Tact

– Cristian Teodorescu, Şoseaua Virtuţii. Cartea Câinelui, ed. Cartea Românească

– Adina Rosetti, De zece ori pe buze, ed. Curtea Veche

– Liviu Radu, Între cer şi pământ, ed. Nemira

– Ana Dragu, Mâini cuminţi. Copilul meu autist, ed. Polirom

– Bogdan Ghiu, Totul trebuie tradus. Noua paradigmă. Un manifest, ed. Cartea Românească

– Anca Vieru, Felii de lămâie, ed. Polirom

 

10 speciale, pe care le am deja 🙂

(de la ed. Univers,

cu care lucrez eu şi unde e colecţia Globus, coordonată de mine,

deci feel free să consideraţi că fac reclamă aici)

Clarice Lispector, Patimile după G.H., trad. Dan Munteanu Colan (în Globus – asta e preferata mea dintre toate cărţile lui Lispector, dacă vreţi să citiţi doar una de ea, citiţi-o pe asta – atenţie, e complicată până la vertij!).

Meir Shalev, Roman rusesc, trad. Gheorghe Miletineanu („E una din cartile pentru care simt ca merita totul: si asteptarile inselate, si timpul pierdut cu alte carti ce ademenesc cu promisiunile lor doar pentru a constata ca-mi raman straine, ca isi subestimeaza cititorii sau incearca sa ii pacaleasca prin trucuri cunoscute, lucruri pe care oricine a gustat din bucuriile si dezamagirile lecturii le simte la un moment dat. Aici avem miracole la tot pasul, ca in cele mai frumoase carti ale realismului magic, trebuie doar sa vrei sa le vezi” – de aici)

O mie de păduri într-o ghindă. Mari scriitori de limbă spaniolă aleg paginile preferate din opera lor, antologie editată de Valerie Miles, trad. Lavinia Similaru. Fără comentarii, că nu e nevoie.

Eduardo Caballero, Alt nume, altă uşă, trad. Iulia Bobăilă – povestiri („Iată o carte pe care să o citeşti încet şi cu inima strânsă, o carte pe care să o simţi aşa cum simţi ploaia bătând darabana pe geamurile unui azil situat chiar aici şi, în acelaşi timp, la hotarele visului: acest tărâm atât de îndepărtat şi, în acelaşi timp, atât de al nostru.” – din Prefața semnată de Jesus Ferrero).

Ismail Kadare, Viaţa, jocul şi moartea lui Lul Mazrek, trad. Marius Dobrescu (e cam singurul roman de dragoste al lui Kadare).

Gabriel Osmonde (Andrei Makine), Cele 20000 de femei din viaţa unui bărbat, trad. Irinel Antoniu (ştiu că-l iubiţi pe Osmonde!)

Romain Gary, Alint, trad. Irinel Antoniu (ghici cine e alintat aici 🙂 ).

Hakan Günday, Început şi sfârşit, trad. Sunia Iliaz Acmambet (un tânăr star în literatura turcă, o poveste cam aşa: „O fetiţă de unsprezece ani, Derdâ, este căsătorită forţat cu un bărbat care o ţine prizonieră într‑un apartament din Londra. Un băiat de unsprezece ani, Derda, se întreţine curăţând mormintele dintr‑un cimitir şi, de frica orfelinatului, ascunde lumii moartea mamei sale.” – de pe coperta a patra)

Emmanuel Kattan, Cărări clandestine, trad. Diana Crupenschi. (Mamă musulmană, tată evreu. Fiica, în căutarea identităţii, se mută din Canada în Ierusalim. Şi acolo dispare. De citit fără pauză.)

Alberto Mussa, Tronul reginei Jinga, trad. Laura Bădescu. (“Enigma unor crime sângeroase din secolul al XVII‑lea, tradiţii africane aduse de sclavi, o confrerie secretă – toate acestea se împletesc în firul unei poveşti spuse de diferiţi protagonişti, într‑un amestec de perspective şi rase care redă însăşi esenţa Braziliei. Iar deasupra tuturor se profilează figura misterioasei regine Jinga.” – de pe coperta a patra.)

 O bizarerie

 Tărâmul viselor, o aventură în culori cu animale și mii de flori, ilustrată de Millie Marotta, ed. Corint – am văzut-o recomandată pe Bookaholic, e o carte de colorat pt adulţi 🙂 Nu ştiu dacă găsesc şi creioane de colorat la Bookfest, dar o să caut.

Emineschool – la Union, de luni până miercuri

6-7-8 aprilie, la Cinemateca Union

Foarte mişto idee, sper să aibă mult succes!

De pe site-ul festivalului:

“Într-un festival independent, am reunit ecranizări celebre, documentare clasice și booktrailere, dublate de dezbateri și lansări de carte.

Emineschool BFF vă invită la trei zile de proiecții, discuții și întâlniri cu scriitorii la cinema și cu filmul prin literatură.”

Programul aici.

O călătorie între Pavilionul Sirenei şi hotelul Amnesis

Textul de mai jos a apărut întâi pe hyperliteratura şi nu mai poate fi preluat de alte situri, bloguri sau publicaţii.

vasco-da-gama-navigheazadiana-adamek-vasco-da-gama-tracus arte

Diana Adamek, Vasco da Gama navighează, ed. EuroPress Group, 2007

(reeditată în 2012 la editura Tracus Arte)

Navighează, nu ajunge încă. Vasco da Gama străbate mările, pe corabia lui portugheză, în căutarea soarelui. Scrie scrisori pe care acasă le citesc două femei, una pe furiş, înlocuind mereu ochii verzi din text cu ochii ei căprui. Cea cu ochii verzi aşteaptă, tânjind nu după soarele pe care-l caută halucinat Vasco da Gama, ci după zăpezile nordului, pe care ea le-a părăsit de bunăvoie, orbită de iubire. Corabia e însoţită de o fantomă, sau poate are doar suflet, sau doar suflu, un suflu care o împinge mereu pe ape, care pluteşte uneori în aer în muzica stranie ieşită din goarna lui Fernando Brahim. Fantoma se numeşte Estavao da Gama, este tatăl încă nedespărţit de ape, încă în călătoria lui de o viaţă spre soare. În cale sunt prilejuri de popas, insule locuite de negri prietenoşi, care ajung să ucidă, insule conduse de sultani insultaţi de epistolele legate cu fir auriu venite de departe, de la regele creştin înveşmântat în mătase galbenă – pe hartă Vasco da Gama îi poate arăta neaşteptatului său ucenic negru locul în care, printre nişe, coloane, frontoane, sub bolţi, arhitrave şi arcuri, într-un palat din piatră şi praf de aur, maiestatea sa Manuel I trimite corăbii în lume.

E aur curat cartea asta, ba nu, platină! Platina e mai preţioasă decât aurul, mai grea decât plumbul. Şi, văd pe un site pentru copii, „nem auro, nem plata”, nici aur, nici argint, era o expresie a aventurierilor portughezi „care derbarcau primii, porniţi la jaf şi cuceriri, pe ţărmurile Americii de Sud, la începutul secolului al XVI-lea.” Şi tocmai acolo, în Columbia, s-a descoperit mai târziu platina. Nem auro, nem plata aici, în cartea asta a Dianei Adamek, ci platină. O carte portugheză în spirit, probabil, în orice caz nu românească, românii nu scriu aşa, nimeni la noi nu mai scrie aşa.

Cel care scrie povestea călătoriei lui Vasco da Gama este Ştefan Sentoni, un agent imobiliar care visează mereu case, toate pe cale de a se nărui, toate cu pereţi surpaţi, cu unghere mucegăite. N-a fost întotdeauna agent imobiliar, dar visele l-au îndreptat să cutreiere casele altora şi treaz, apoi. Din casă în casă, din vis în trezie, străbătând încăperi despre care nu mai ştii, tu, cititorul, de care lume aparţin, Ştefan se întâlneşte cu Estavao. În hotelul Anessis – sau, cum înţelege greşit un alt călător, Amnesis. Urmează un pact cu fantoma, cu sufletul, cu suflul, şi Ştefan va scrie cu sânge, sau va citi cu sânge, despre călătoria lui Vasco da Gama. E o dublă călătorie, deci, una portugheză plecând din Pavilionul Sirenei în Lisabona spre soare, pe ape, alta din hotelul Anessis-Amnesis spre colina Mokhatam din Egipt, în amintire. Aşa cum apar două voci de femei în partea dedicată lui Vasco da Gama, apar şi aici, în partea dedicată lui Ştefan Sentoni, două femei: Flavia, iubita de care s-a despărţit de mult, şi o prinţesă adolescentă, care înconjoară de trei ori marea piramidă într-o trăsură trasă de zece cai albi. Doar una are o voce, alta rămâne o imagine transmisă izolat, amintirea unui ritual neînţeles, un cerc din care nu se poate ieşi. Cum nu poate ieşi Ştefan Sentoni, desigur, din hotelul Amnesis, după pactul prin sânge cu fantoma celui care în viaţă căuta drumul spre soare. Întinereşte la început, scuturat de febră în patul lui, cad vârstele de pe el, dar apoi… Un scarabeu îşi urmează călătoria, nevăzut, printre pagini.

„El nu se va întoarce, cum nu se vor întoarce nici alţii, mulţi, şi e mai mare numărul celor care se vor pierde decât al celor care vor face calea înapoi. Dar toate astea sunt încă ascunse şi nimeni nu ştie că la fiecare trup aruncat în mare ori îngropat în ţărm străin corabia portugheză se face din ce în ce mai grea, ca şi cum umbrele cu numele şi poreclele lor ar rămâne la bord şi i-ar bate podeaua cu pas de piatră, nu ar pluti deasupra ei cu aripi albe cum se spune. Şi tot aşa, nimeni nu ştie cum o simplă vorbă aruncată de cineva care a spus că goarna lui Fernando Brahim e vrăjită va trece din gură în gură şi se va schimba şi preschimba până când acest bărbat furat de amintirea unei tăceri şi de cea a unui cântec greşit va deveni pentru toţi Vrăjitorul. El da, acesta se va întoarce la Lisabona, pe el îl poţi aştepta, surioaro, dar nu te amăgi, între puterile sale nu intră şi aceea de a preschimba aburii şi de a face din ei încă o dată un trup, nici chiar preţ de o singură îmbrăţişare, aşa cum ai să ceri fără ruşine, rupând astfel ce nu te-ai fi gândit niciodată, marea ta taină, tăcerea.”

Cartea, apărută iniţial, în 2007, la editura EuroPress Group (eu în ediţia asta am citit-o), a fost reeditată în 2012 la editura Tracus Arte. Pentru cărţi ca asta citim, unii dintre noi, cu resemnare, atâtea bestsellere idioate, atâtea romane obscure, atâtea şi atâtea mai bune sau mai proaste, doar-doar om găsi, din când în când, ceva minunat. Şi găsim, uite. Vasco da Gama navighează, şi noi cu el. Poate s-ar scufunda corăbiile dacă ne-am urca prea mulţi la bord, şi de aia nu poate avea cartea prea mulţi cititori, cine ştie?