Terorism de cititoare

Fobia de trilogii cu titluri heavy

Cred că Cruciada copiilor de Florina Ilis e cel mai discutat (şi premiat) roman românesc apărut anul trecut (la Cartea Românească). Într-un interviu autoarea spunea că n-a avut nici o cronică proastă. Şi cronici a avut o grămadă. Eu l-am citit destul de tîrziu, între timp a mai publicat unul, despre care Ştefan Agopian a scris în „Academia Caţavencu” – regreta că l-a citit, i s-a părut un duş rece după excelentul Cruciada copiilor. Nu merg întotdeauna pe mîna lui Agopian, dar de data asta cu siguranţă, mai ales că-mi confirmă aşteptările. Ca să nu mă înţelegeţi greşit: mi-a plăcut Cruciada, l-am citit chiar pe nerăsuflate, dar am rămas cu convingerea că asta-i tot, că Florina Ilis a făcut tot poate ea să facă şi că nu mai merită citit nimic altceva din ce-a scris sau o să scrie. (Am convingeri personale de genul ăsta şi cu autori mult mai cunoscuţi – Golding, de exemplu, cu Lord of the Flies, sau Burgess cu Portocala mecanică, sau Breban cu Bunavestire etc. etc.).

Chiar şi la Cruciada m-am hotărît greu, după multe cronici entuziaste, eram foarte sceptică. În primul rînd că e ultima parte a unei trilogii. „Trilogia” în sine mă inhibă – trebuie să ai multe pretenţii ca să arunci în ziua de azi o trilogie pe piaţă. (Prototipul de trilogie din mintea mea e Financiarul – Titanul – Stoicul de Dreiser, n-aş şti să spun de ce tocmai asta). „Pretenţii” în sensul de „frescă socială”, „personaje bine conturate”, „viziune integratoare”, tot felul de chestii d’astea demodate, mortal de serioase şi care presupun în spatele lor un „creator” grav şi pătruns de importanţa misiunii lui.

În al doilea rînd din cauza titlului. Greu, indigest, răs-tocit, pompos, lipsit de simţul umorului. Celelalte două romane din trilogie se cheamă Coborîrea de pe cruce şi Chemarea lui Matei. See what I mean?

În al treilea rînd Florina Ilis a debutat cu o carte de haiku-uri. Am 0% încredere în genul ăsta. Un european care scrie azi haiku-uri mi se pare oarecum comparabil cu un jamaican care face bob (numai că jamaicanul are haz).

Dacă mai adaug şi că toată trilogia nu conţine nici un punct, numai şi numai virgule, antipatia e gata.

Ei, şi totuşi, într-un tîrziu mi-am cumpărat cartea. După doar cîteva pagini, deşi reţeta sare în ochi, deşi radarul nu mi se mai oprea din ţiuit din cauza „deficienţelor stilistice”, deşi se adunau platitudini şi clişee, deşi, deşi, deşi… m-am instalat confortabil cu o cană mare de cafea în faţă: ştiam că n-o să pot lăsa cartea din mînă pînă la finalul celor 485 de pagini. Data viitoare o să vă spun şi de ce