Terorism de cititoare

Ca un final de cupă UEFA…

Mi-am luat azi de la poştă un pachet de cărţi comandate la Polirom. (Chiar dau reduceri la comenzile pe internet, plus că nu mai caut de bezmetică apariţiile noi prin librării şi nu mă mai trimit vînzătorii la rafturile pentru copii cînd întreb de Barbă albastră a lui Vonnegut.) Ştiţi de ce a trebuit să aştept vreo juma de oră la coadă? Pentru că în faţa mea erau nişte nefericiţi cărora Winston le-a expediat cîte un (unu, 1) pachet de ţigări! Pentru care au plătit totuşi 24.500 de lei taxa de înmagazinare, că au întîrziat (or fi avînd şi oamenii un job, ceva, de-aia abia sîmbătă dimineaţa au ajuns şi ei să-şi ridice surpriza de la Winston). Am rîs în hohote cu ei, a rîs şi vînzătoarea, ce să mai, era o veselie acolo… Oricum, pachetul costă 40.000 aşa că o economie de 15.500 tot au făcut. Deşi, dacă au venit cu autobuzul, de exemplu… Sper din tot sufletul să nu figurez din greşeală pe listele de adrese ale lu’ Winston.

Pachetul meu conţinea: Simona Popescu, Lucrări în verde sau Pledoaria mea pentru poezie; Dan Sociu, Cîntece eXcesive şi Nora Iuga, Fetiţa cu o mie de riduri. Ca să ştiţi ce vă aşteaptă

Nu vă speriaţi, pe Dan Sociu îl termin în două cuvinte: entirely previzibil. Dacă ştiţi deja despre ce e vorba – poezie de-aia, „autenticistă” zice Soviany – citiţi liniştiţi, e OK. Dacă nu, nu (sau poate totuşi un pic de sămînţă, că  în 2 ore aţi citit tot, are şi CD, dup’aia nimeni nu poate să vă spună că habar n-aveţi de poezia tinerilor, mai aruncaţi aşa, nonşalant, un citat la o bere, de exemplu: „Băiete, bărbat devii, stîlp al societăţii / cînd ajungi să primeşti / prima şpagă”).

În schimb, vestea cea mare e volumul Simonei Popescu, a cărui apariţie, pentru  mine, e ca un final de cupă UEFA pentru microbişti. Am ajuns la pagina 109 şi cu mîna pe inimă vă spun că trebuie cumpărat. E un fel de roman-poezie despre poezie, un fel de Dead Poets Society, un fel de… da’ stai să termin de citit Deocamdată, am două observaţii:

1. Avertismentul de pe prima pagină, „Interzis proştilor de orice fel”, e de prost-gust. Proşti sîntem cu toţii, într-un fel sau altul, măcar din cînd în cînd, dacă nu permanent.
2. În capitolul V, în mare despre calea lui Coleridge versus a lui Wordsworth în poezie (fantezie vs. realitate), ar fi încăput un mic poem din 1977 al lui Eugenio Montale: “Încă din zorii secolului se discută/ dacă poezia e înăuntru sau în afară. / Întîi a învins înăuntrul, apoi a contraatacat cu tărie / afara şi după mai mulţi ani s-a ajuns la un forfait / care nu poate ţine pentru că afara / e înarmată pînă-n dinţi.” (trad. Papahagi)

Şi-acu gata, mă duc să mă culc, că abia aştept să mă trezesc şi să citesc mai departe. Am rămas la: „Poezia îmbătrîneşte cu un tînăr poet / căruia nu-i plac bătrînii poeţi”…