Terorism de cititoare

Papagalul

 Am citit despre Julian Barnes mai intii in diverse carti de teorie. Era discutat pentru Papagalul lui Flaubert (care e acum pe piata intr-o editie de la Nemira) – parea sa faca parte dintr-un topten al romanelor esentiale pentru postmodernism. Stiam destule chestii teoretice despre ismul asta si nu citisem nici o carte ista, asa ca m-am apucat de Papagal cu o imensa curiozitate. Incepe asa: „Six North Africans were playing boule beneath Flaubert’s statue.” M-am simtit in al noualea cer, ca si cum as fi pus mina pe o abstractiune si abstractiunea mi-ar fi lasat o urma rosie in palma. Ce poate fi mai post decit o statuie sub care se joaca niste straini indiferenti? In fine, cartea (care contine un capitol facut din trei cronologii diferite si toate „adevarate” ale vietii lui Flaubert) mi-a placut atit de mult incit Julian Barnes a devenit o prioritate pentru mine.

Am cumparat tot ce am gasit pina acum de el. O istorie a lumii in 10 capitole si jumatate (very good!), Anglia, Anglia (good!) si dupa aia entuziasmul meu a tot scazut, a tot scazut… La Pedantul in bucatarie s-au sters ultimele zvicniri de placere (e posibil sa i se fi intimplat asta si autorului, pare o carte scrisa din disperare, disperarea cuiva care si-a pierdut vocea, ideile si nu i-a mai ramas decit o palida obligatie de a publica). Catastrofa s-a produs la Duffy sau Cum se taie cascavalul (roman politist publicat sub pseudonimul Dan Kavanagh). Imi regasisem oarecum curiozitatea initiala, daca nu entuziasmul, numai ca n-am reusit sa trec de jumatatea cartii! Degeaba te astepti ca un autor inteligent sa faca minuni pina si intr-o productie cu scopuri comerciale, ca nu se intimpla (alta dovada: De ce iubim femeile a lui Cartarescu). Vreti sa stiti care e partea cea mai plicticoasa (si prost scrisa!) din Duffy-ul asta? Scenele de sex, tocmai scenele de sex! Nenumarate, nesarate, complet neinteresante.

In fine, ultimul Julian Barnes la care m-am incumetat a fost Pina cind m-a cunoscut (Before She Met Me) aparut anul asta la Humanitas (trad. Radu Paraschivescu). (Nu stiu daca s-a mai tradus in romana pina acum.) Un profesor universitar (istoric) isi paraseste nevasta (dupa 15 ani de casnicie) pentru Ann, o tipa cu care toate merg cum nu se poate mai bine pina cind pe el il apuca gelozia retrospectiva. Ann are un trecut plin de evenimente sexuale si el incepe sa-i investigheze trecutul asta tumultuos (propria lui experienta in domeniu se limiteaza aproape exclusiv la prima nevasta). Deformeaza, anticipeaza, imagineaza, fantazeaza etc. etc. pina cind o ia razna cu totul si in final il ucide pe prietenul lui cel mai bun (cu care, evident, Ann a avut la un moment dat o aventura) si se sinucide sub ochii ei.

Suportul intelectual e ceva mai interesant: profesorul e o fiinta a cuvintului (viata lui se bazeaza pe scris-citit-scris), Ann e o fiinta a imaginii (a jucat in tinerete in filme comerciale, roluri secundare de femeie usurica). Intrind (din cauza amorului) in lumea ei profesorul e in acelasi timp prins in capcana imaginii („de ce oare eu, care n-am fost in viata mea prizonierul imaginii, am cedat asa, dintr-odata?” – p. 135). Si imaginea, esenta societatii de consum (asta zic eu, „decodind”), nu poate face altceva decit sa distruga individul, sa-i faca praf creierul, sa-i perverteasca viata interioara, sa-l dezechilibreze si sa-l transforme in… victima societatii de consum… Blabla, bla-bla-bla, uf! Am zis cumva ca „suportul intelectual e ceva mai interesant”??

In fine, poate ca „defectul” major al cartii sta in stilul light, foarte light al „scriiturii” (mi-e si jena de cuvintul asta): dialoguri girla, personaje pline de ticuri si caraghioslicuri care le insotesc nesmintit ori de cite ori intra in scena (ca in cele mai proaste retete de „creative writing”), ritm alert, fraze scurte si toate celelalte ingrediente despre care se presupune ca fac o carte suportabila pentru cititorul grabit si comod al vremurilor noastre. Pe de alta parte, ce-i drept e drept: se citeste usor si repede, poate fi o buna „lectura de vacanta”, numai ca e pacat. Pacat de Papagalul lui Flaubert.