Terorism de cititoare

Cartea Riazan

Femeia care-mi face curat in casa nu prea stie cum sa se poarte cu cartile. Cind le sterge de praf le lasa de multe ori invers, cu cotorul inspre fundul raftului, le muta cu nonsalanta de pe un raft pe altul, le stivuieste dupa marime pe alea care i se par risipite aiurea pe masute. Intr-o zi terminase mai devreme si de vreo jumatate de ora nu mai auzeam nici un sunet dinspre ea. M-am dus sa vad ce face, Dumnezeule, ce-a mai gasit de facut, de ce nu pleaca odata? Statea cuminte pe fotoliu, cu ochelarii pe virful nasului si nu, nu cosea nici un nasture, dimpotriva (impotriva coaserii de nasturi inseamna ca citea). Ma uit induiosata la ea. Se uita rusinata la mine: „Oare mi-ati putea imprumuta si mie asta cu sfirsitu’ lumii? Ca mult n-o mai ducem, nu vedeti ce nenorociri se-ntimpla?” Si-ncepe repede-repede sa-mi povesteasca ceva despre o verisoara careia i s-a-ntimplat o nenorocire in 102… Iau cartea, ingrozita, sa vad ce timpenie a gasit la mine in casa. Era Razboiul sfirsitului lumii a lui Llosa.

Uneori mi-e foarte simpatica. De exemplu atunci cind, uitindu-se visatoare la biblioteca mare, ma intreaba: „Aveti si cartea Riazan printre toate astea? Am auzit ca e foarte buna, sigur o aveti si dumneavoastra!” Din pacate n-aveam cartea Riazan…

Si mi-am adus aminte de vremea cind si pentru mine traia doar specia cartilor Riazan. Vremea cind autorii nu existau, inca nu fusesera inventati. Planeta era populata de Pardaillan, Singur pe lume, Cei trei muschetari, Comandantul cetatii de zapada si alte carti, pur si simplu carti independente, libere, nascute iar nu facute. Neantul de dinaintea nasterii autorului. Ma gindesc ca structuralistii care au inventat moartea autorului sufereau poate de nostalgia acestui neant, poate ca subliminal ii bintuia dorinta intoarcerii in lumea cartilor Riazan, uterul din care e expulzat orice cititor adevarat.

Glumesc, dar de fapt voiam sa scriu despre Stiletul, pe care l-am recitit recent. Despre Comandantul cetatii de zapada (pentru care as plati, ma rog, nu greutatea lui in aur, dar macar greutatea lui in argint), despre Din marile legende ale lumii (in care Gudrun spala rufe in apa inghetata a marii in timp ce viteazul in piele de tigru galopa innebunit prin paduri in timp ce oastea lui Igor racnea din toti plaminii si da, toate se petreceau in acelasi timp, mereu si mereu, o data, de doua ori, de trei ori, de atitea ori cite vacante erau… erau multe vacante…), despre Vintul din luna, despre Fetita de pe Terra, despre Tinara Garda (la care atita am sezut si-am plins!). Multe erau rusesti. Rusesti dintr-alea, de propaganda. Stiletul, citit acum, e o oribila educatie intru delatiune, dar atunci era doar o poveste despre baieti de 10 ani pe care aventurile ii cautau cu luminarea. Tinara Garda acum e pur si simplu ilizibila din cauza tovarasilor cu limba de lemn, dar atunci era… cu totul altceva Mi-e si frica sa nu constat cumva ca pina si Comandantul cetatii de zapada era o mizerie sovietica… Stiu ca, daca l-as gasi intr-un anticariat, nu m-as putea abtine.