Terorism de cititoare

„Inteligenţa emoţională” sau 7 ani de-acasă

 

(Avertisment: sînt departe de-a fi expertă în psihologie; citesc două-trei cărţi în domeniu pe an aşa, pentru cultura mea generală.)

Inteligenţa emoţională e cartea aia celebră a lui Daniel Goleman, cel care a lansat conceptul ăsta producător de atîtea bla-bla-uri psihologice. [1] Punctul de pornire e: „De fapt, avem două minţi, una care gîndeşte şi una care simte”.

Partea I, „Creierul emoţional”, explică mecanismul celor două minţi – pe mine partea asta m-a captivat. Ştiam destul de vag că avem trei „straturi” în creier: un strat ca al reptilelor, primitiv; unul ca al mamiferelor, mai complex; şi al treilea, cel exclusiv uman. Goleman zice că emoţiile depind de reptila din noi, care uneori preia conducerea şi-l reduce la tăcere pe om. La pagina 47 e o ilustraţie din care se înţelege destul de bine treaba asta.

Care va să zică, atunci cînd în tine se dă o bătălie turbată între raţiune şi simţire, între datorie şi pasiune etc., la nivelul creierului conflictul e între neocortex şi amygdala. Cîştigă neocortexul (creierul de om) atunci cînd inteligenţa ta emoţională e suficient de bine dezvoltată. Care inteligenţă emoţională e definită de un nene pe nume Salovey drept suma a cinci capacităţi principale (pag. 73):

1. Cunoaşterea emoţiilor personale
2. Gestionarea emoţiilor
3. Motivarea de sine
4. Recunoaşterea emoţiilor în ceilalţi
5. Manevrarea relaţiilor

Partea a IIa, „Natura inteligenţei emoţionale”, se ocupă în detaliu de toate chestiile astea.

Spre deosebire de inteligenţa „inteligentă” (aşa o numesc io, aia măsurabilă în IQ), inteligenţa emoţională nu e în totalitate înnăscută, adică se poate dobîndi, învăţa, dezvolta în cursul vieţii, mai ales în copilărie.

Şi aici intervine problema mea: mie mi se pare că inteligenţa asta emoţională e tot Măria aia veche, numită educaţie (cei şapte ani de-acasă, bună-creştere, maniere frumoase etc.) cu o pălărie nouă (ptiu, drace, mi-o fi rămas pe cap pălăria din postul de mai jos).

Celelalte trei părţi cam cu asta se ocupă, în mare, cu „Şcolarizarea emoţiilor” (în carte titlul unui singur capitol). Cum să înveţi să te stăpîneşti, să nu sari una-două la bătaie, să asculţi ce zice nevastă-ta, să nu te laşi să aluneci în butoiul cu melancolie, să nu urli la femeia de servici, să nu te mai crezi buricu’ pămîntului etc. etc. Eu am învăţat toate astea, ca şi voi, de la mama şi tata, de la bunici. Goleman, fiind american, a avut ocazia să vadă că la el acasă „mama şi cu tata” nu prea (mai) fac faţă. Că prea mulţi puşti americani sînt prost-crescuţi. Că nici şcoala nu reuşeşte să-i ţină în frîu. Şi fiind o societate în care nu mai e posibil să ţii pe nimeni în frîu cu băţul, cu ameninţarea cazanului de smoală din iad, cu lecturi obligatorii, cu respectul ne-negociabil pentru norme inviolabile, a apărut acolo o necesitate stringentă de a inventa noi tehnici de domesticire a animalului om (le căuta şi Sloterdijk, dar despre el altădată).

Fiind „inteligenţi emoţional” (adică ştiind foarte bine să manevreze relaţiile, v. punctul 5 mai sus), „cercetătorii americani” şi-au dat seama că trebuie să-i păcălească, să-i flateze, să-i gîdile un pic pe concetăţenii lor sălbăticiţi de atîta libertate. Aşa au inventat ei măreţul concept de inteligenţă emoţională care se învaţă în programe speciale în şcoli, cu totul altceva, vezi Doamne, decît reeducarea sau buna-creştere. Că nu li se poate spune părinţilor: „plozii voştri nesuferiţi sînt nişte brute nesimţite după chipul şi asemănarea voastră şi noi ne dăm de ceasu’ morţii să-i umanizăm cît de cît”. În loc de asta li se spune elegant şi corect politic că progeniturile lor trebuie să-şi dezvolte inteligenţa emoţională.

Chestia cea mai enervantă la bestsellerul lui Goleman e avalanşa de studii de caz, de exemple concrete, de povestioare adevărate, cu explicaţii şi concluzii la mintea cocoşului, îngrozitor de plictisitoare. Dar aşa e orice bestseller made in USA.

Cumpăraţi totuşi cartea (a apărut în 2005 la editura „Curtea Veche”) şi citiţi cu atenţie primele două părţi, că merită. Dacă suportaţi şi restul, cu atît mai bine, o să vă edificaţi în privinţa unui concept cum nu se poate mai la modă.  

PS  Următoarea carte pe care am pus mîna (Julian Barnes, Pînă cînd m-a cunoscut, Humanitas, 2006) se deschide cu motto-ul: „Omul se găseşte în situaţia ingrată de a fi fost dotat de natură cu trei creiere care, în ciuda marilor diferenţe de structură, trebuie să funcţioneze împreună şi să comunice între ele. Cel mai vechi dintre acestea este esenţialmente reptilian. Al doilea a fost moştenit de la mamiferele inferioare, iar al treilea este o dezvoltare tîrzie din acelaşi ordin, care… l-a transformat pe om în ceea ce este astăzi.” (Paul D. McLean) Cititorii au o astfel de viaţă, plină de coincidenţe, întîlniri neprevăzute, surprize, regăsiri. O viaţă aventuroasă

---

[1] Eu mi-am făcut un test pe net şi mi-a ieşit că EQ-ul meu e sub medie, chestie pe care o cred chiar dacă testuleţul e o jucărie – EQ, spre deosebire de IQ, nu se prea poate calcula.