Terorism de cititoare

Tara Galilor pe harta mea

  Cred ca a venit in sfirsit momentul sa explic de ce-mi plac mie topurile literare. Alea gen Top 10 romane din toate timpurile din „Cotidianul”, sau ala celebru din „Observator cultural” cu cele mai importante romane romanesti sau ala din „Romania literara” (de la sfirsitul lui 2004) cu primii zece poeti romani etc. Evident ca sint inutile ca informatie. Sint utile insa pentru portretele celor care le alcatuiesc. Un critic literar care spune ca Eminescu e cel mai tare vede poezia intr-un fel, in timp ce un critic literar care-i da locul intii lui Tudor Arghezi o vede in alt fel. Mai sint utile si pentru ca aduc cumva literatura mai la indemina omului obisnuit, al cititorului simplu (nu spun „neavizat” pentru ca eu ma consider un cititor simplu, adica nu cititor profesionist dar nici neavizat). E pur si simplu placut sa vorbesti despre autori, opere, carti, ca despre lucruri obisnuite care fac parte din normalitatea vietii de zi cu zi. Evident ca fortezi mai mult sau mai putin nota punind doi autori intr-o competitie ca la fotbal, dar trebuie sa recunoastem ca fiecare cititor are, chiar are o ierarhie a lui, conform modului lui propriu si personal de a intelege literatura. Ceea ce nu inseamna subiectivitate in sensul in care ar putea exista subiectivitate in fotbal. Acolo presupun ca e destul de clar daca Zidane a fost sau nu cel mai bun jucator la campionatul mondial 2006. In privinta poeziei romanesti eu fac parte din categoria celor care-l considera pe Mircea Ivanescu cel mai (alaturi de Simona Popescu, sa nu credeti ca am inventat eu categoria asta ). Mai e si un pretext de a te complace in reverii, nostalgii, fulgeratoare readuceri in minte a unor carti la care nu te-ai mai gindit de mult timp. Apropo de topul din „Cotidianul”, de exemplu, mie mi-a amintit de Memoriile lui Hadrian de Marguerite Yourcenar, la care nu ma mai gindisem, probabil, de ani buni. E vorba, in fond, pur si simplu de placerea de a pomeni macar, pe un ton normal si cotidian, carti frumoase.  

Asa se face ca ma uit intotdeauna pe net cind e vorba despre orice fel de top literar pe undeva. De data asta nu e chiar un top, doar o harta, o jucarie simpatica. S-a gindit cineva sa enumere tarile de provenienta ale autorilor pe care i-a citit. Trecind peste faptul ca o asemenea harta devine imposibila daca stai sa te gindesti ca tarile nu sint eterne si imuabile (poti sa consideri URSS o tara sau nu? Il treci pe Horatiu la Italia si pe Homer la Grecia?), rezultatele pot fi haioase sau scary. Harta mea arata mai degraba scary: lipsesc de pe ea Bulgaria (pe Kristeva nu o poti trece la Bulgaria orice-ar fi), Mongolia (stiu, LOL), parca si Turcia (!) si multe, multe altele. Cea mai „exotica” tara pe care am vizitat-o cu lectura ar fi Senegal. Cea pe care am vizitat-o cel mai des e probabil Franta. Cea pe care ar fi trebuit s-o cunosc mult mai bine e cu siguranta Romania. Faptul ca am intrat in Albania i se datoreaza exclusiv lui Ismail Kadare.

Ar mai fi si intrebarea daca are rost sa pui stegulete pe cit mai multe tari (in fine, zone, regiuni, ca sa nu ma cramponez de cuvintul asta) sau sa „cuceresti” temeinic doar citeva cu adevarat importante. Viata fiind atit de scurta, intrebarea e retorica, evident. Ramine totusi rusinea ca n-am citit nimic de nici un autor bulgar, ba mai mult, n-as fi in stare nici sa enumar trei (3!) autori bulgari!  

Tara Galilor figureaza in mod cert pe harta mea doar prin doi autori: Dylan Thomas si Malcolm Lowry. Partea haioasa e ca din cauza lor (si a faptului ca doar despre ei imi amintesc acum ca sint galezi) o sa-mi ramina in cap urmatorul portret caraghios al scriitorului galez: e alcoolic, adora scriitura complicata pina la vertij (ati incercat sa cititi Dylan Thomas in original?), merge pe jos distante naucitoare. Amindoi au avut probleme cu alcoolul, intr-atit incit dintr-asta li s-a si tras moartea. Cit despre mersul pe jos, am scris despre Sub vulcan al lui Lowry. Te dor si picioarele dupa cartea asta, nu numai capul!

La fel se intimpla si in Portrait of the Artist as A Young Dog, a lui Thomas. Contine zece povestiri autobiografice din copilarie si adolescenta. Am ramas cu imaginea plajelor intinse si batute de vint, a excursiilor cu prieteni printre dune si dune si dune de nisip. Prea putin pot compara cu A Portrait of the Artist as A Young Man a lui Joyce, pentru ca mi-am dat seama cu oroare ca nu-mi mai aduc aminte mare lucru din Joyce… A, si cea mai interesanta dintre povestiri mi s-a parut The Fight, in care apare un foarte tinar (cam 15 ani) poet sigur deja pe destinul lui de poet, pornit bine pe drumul sau, perfect constient de ce are de facut, inclusiv in privinta strategiilor viitoare de promovare a textelor sale. Nu chiar atit de cinic-constient cum se auto-descrie Sartre in Les Mots, dar in orice caz cu fixatia definitiv si irevocabil formata. Mi-a fost mai usor dupa povestirea asta minuscula (12 pagini) sa inteleg cum a putut Thomas sa publice la doar 19 ani (in 1933) un poem atit de incintator (nu gasesc alt cuvint acum) ca „And death shall have no dominion”.  

PS V-as fi recunoscatoare daca ati comenta putin… Care sint cele mai „exotice” tari de pe hartile voastre? Ati cucerit deja Bulgaria?