Terorism de cititoare

Ce salvezi dintr-o casa in flacari: mita sau tabloul? (continuare)

(Continuare la insemnarea anterioara in care puteti vedea cam despre ce e vorba in cartea asta)  

Tatiana Tolstaia, Zitul, trad. Luana Schidu, ed. Curtea Veche, 2006  

Don Juan  

Benedikt e un fel de don Juan al cartilor. Nu se opreste la nici una, trece mereu la urmatoarea si la urmatoarea si la urmatoarea…. Nu zaboveste sa le exploreze sufletul, frumusetea interiorara , il intereseaza doar carnea lor. Juiseaza rapid cu fiecare dintre ele, se ridica si pleaca. E din ce in ce mai nesatios si satisfactiile pe care cartile astfel folosite i le ofera sint din ce in ce mai scurte si mai dezamagitoare. Incetul cu incetul prinde contur in el fantoma cartii ideale, pe care o tot vineaza si care nu se intrupeaza niciodata in miinile lui. Iti vine sa-i strigi: „Dar opreste-te, opreste-te odata!”

Nu se mai poate opri, asa cum nu se poate opri drogatul, cum nu se poate opri dependentul de sex, cum nu se poate indragosti don Juan. Sevrajul e cumplit. Insuportabil. Zitul, oribila fiara nevazuta care pindeste in paduri te prinde in ghearele lui si suge toata viata din tine, te lasa fara vlaga, te face sa uiti si cum te cheama…

„Cobori in fuga scarile, nevazind prea bine pe unde umbla, rasturnind in drum si un vas cu flori, apoi se lovi de socru si urla:
- S-au terminat cartile!!! Sa mergem!
- Sa mergem! raspunse socrul ca un ecou.” (p. 201)  

Scene de viol si ris*  

Ouale nu se maninca, din ele se face cvas. Pisicile au trompa. „Vrabiile si privighetorile sint bune la placinte”. Spiripinul da nuci gustoase si din lemnul lui se fac maturici de baie. Rugintul e bun la orice, si la baut si la fumat. Mazarea e rosie si albastra. Foculeandrii, cea mai rivnita delicatesa, trebuie culesi in tacere, pentru ca daca te aud te asurzesc cu tipetele lor. Dar cei mai importanti sint soarecii, pentru ca gugustiucii se hranesc in principal cu soareci. „Soareci la cuptor, soareci fierti, soareci cu sos. Codite de soarece marinate, icre din ochisori. Maruntaiele murate merg si ele foarte bine cu cvasul” (p. 136). Cum ajunge totusi Benedikt sa deteste soarecii? Pai, ei se hranesc cu carti!  

Multe din lecturile lui Benedikt sint adevarate scene de viol. Cartea e siluita grotesc, obligata sa adopte pozitii umilitoare, supusa unor perversiuni care l-ar ingrozi pina si pe cel mai barbar cititor… dupa ce i-ar trece hohotele de ris.  

Benedikt incearca sa inteleaga niste versuri:
„Viata, soriceasc-alergatura,
De ce ma tulburi in asa masura?”
Le intelege cam asa: „Oof, frate puskin! Aha! Si tu ti-ai ferit operele de rozatoare! El scria si ei rontaiau, el scria si ei rontaiau! Nu-i de mirare ca era tulburat!” (p. 264)  

Negustorii isi lauda marfa in piata:
„- O noutate, cine vrea o noutate? Eterna chemare, un roman colosal…!
- Cine vrea Bazele calculului diferential, cea mai pupulara brosura, colosal de interesanta…!
Altul isi pune miinile pilnie la gura, sa se auda mai tare, si striga cit il tin plaminii:
- Capra cu sapte iezi, ultimul exemplar! O epopee fascinanta! Repet, ultimul exemplar!”  

Inca una: „Am carti interesante, ii ademeni Benedikt. Despre femei, despre natura… si despre stiinta… de toate afli… Uitati, dumneavoastra vorbiti de libertate – si despre libertate scrie acolo, despre tot ce vreti. Ne invata cum sa facem libertatea. [...] Impletirea jachetelor. <La tricotarea minecii mai punem doua ochiuri pe andrea, pentru libertate de miscare. Le mutam pe andreaua din dreapta, fara sa le legam.>” (p. 218)  

Ca un adevarat obsedat, Benedikt isi trece in revista cuceririle, le tine evidenta cum tine un fustangiu evidenta femeilor cu care s-a culcat:
„Platon, Plotin, Platonov, Impletirea jachetelor, Herman Plisetki, Maia Plisetkaia, Pliseuri si gofraje, Plevna. Ghid turistic, Plesnetul mortii, Plingeri si bocete la slavii de sud, Playboy, Plita ceramica. Instructiuni de montare, Gindirea planetara, Planul dezvoltarii nationale in al cincilea cincinal, Plebeii Romei antice, Plenarele, Pleurezia, Pliuska, Hriapa si prietenii lor. Le citise pe toate.”  

Alfabetul  

Le citise? Unul dintre Fosti ii spune verde in fata: „Tu inca nici alfabetul nu ti l-ai insusit. Esti un salbatic. [...] Nu stii sa citesti cu adevarat, cartea nu-ti e de nici un folos, nu e decit un freamat, o culegere de litere. Alfabetul vietii, pe asta nu ti l-ai insusit!” (p- 248)

Benedikt nu stie sa citeasca, asa cum don Juan nu stie sa iubeasca. Cum se foloseste de femei dependentul de sex, asa se foloseste Benedikt de carti: “Incerca sa reciteasca din cartile vechi, dar nu mai era acelasi lucru. Nu mai simtea nici o emotie, nici un freamat, nici o anticipare. Stii intotdeauna ce se intimpla mai departe; daca e o carte noua, necitita, te trec sapte ape de emotie: il prinde sau nu-l prinde?! Si ea ce-o sa-i raspunda?! Gaseste comoara? Sau ajung hotii inaintea lui?! Dar asa, ochii iti aluneca pe pagina si stii: o gaseste; il prinde; se casatoresc; o sugruma; si asa mai departe.” (p. 245)

Titlurile capitolelor reprezinta numele literelor din alfabetul chirilic: Az, Buki, Vedi, Glagol… Ca un abecedar, romanul se cere buchisit. S-ar putea numi si, dupa modelul unui gen de best-seller, Cum sa citesti. Ghid pentru gugustiuci.  

Skaz  

Intr-o cronica pe care o puteti vedea aici  Anna Gessen considera ca romanul e un skaz (citindu-l pe cel care a definit skazul, formalistul rus Boris Eikhenbaum): „scriitorul alege sa lucreze in skaz atunci cind anumite constringeri sociale sau personale il impiedica sa spuna ce are de spus in numele sau si atunci inventeaza un narator cu o voce distincta de a sa. De regula acest narator provine dintr-un mediu social si lingvistic foarte diferit de al autorului. [...] Intr-un skaz reusit, personalitatea naratorului trebuie sa fie credibila si discursul sau in permanenta consecvent.” Nu stiu daca am inteles eu bine ce este si cum functioneaza skazul, dar aici naratorul nu este totusi Benedikt. Tehnic vorbind, naratorul e impersonal, doar contaminat de limbajul personajului sau, gugustiucul care intra in contact cu cartile arhetiparite si cu citiva Fosti. Confuzia vine din aceasta contaminare de limbaj. In fine, nu e foarte important. Senzatia ca ar fi un skaz vine din lipsa interventiei autorului in text, o lipsa care sare imediat in ochi, mai ales acum, dupa tonele de autofictiune in care autorul se pune mereu pe sine in lumina reflectoarelor.

Tatiana Tolstaia ramine mereu in umbra. Nu ne spune niciodata care e opinia ei in legatura cu faptele sau cu personajele, nu ne da nici o indicatie directa cum sa interpretam spusele naratorului, nu ne ajuta personal sa alegem de partea cui sa ne situam. Sa fim cu gugustiucii sau cu fostii? Dintr-o casa in flacari sa salvam pisica sau tabloul? Ce conteaza mai mult, omul sau cartea? Vedem doar cum Benedikt alege la inceput, inainte sa dea peste el patima cititului, sa salveze mita, iar la sfirsit, dupa ce a ucis pentru o carte noua, alege sa salveze arta, mai importanta decit orice altceva. Cititorul trebuie sa aleaga singur, Tolstaia nu-l tine de mina si nu-l indruma. (In ce ma priveste, as alege intotdeauna, fara ezitare, mita, chiar daca ar fi vorba de o mita cu trompa )  

14 ani  

Atit a muncit Tatiana Tolstaia la romanul asta, intre 1986 si 2000. “Times Literary Supplement” l-a considerat “o capodopera postmoderna” (scrie pe coperta interioara). Postmoderna sau nu, in orice caz e o capodopera. Nici n-am inceput macar sa spun de ce. N-am spus ca e o parodie a lumii sovietice si post-sovietice, n-am spus nimic despre intertextualitatea de pe (aproape) fiecare pagina, nimic despre inventivitatea de limbaj (in cronica de care am amintit romanul e considerat “completely impossible to translate”), despre atitea si atitea alte focuri de artificii presarate la tot pasul. Sper ca am reusit sa va dau macar o idee despre umorul crunt si despre mistourile salbatice la adresa celor care se considera cititori impatimiti fara sa-si fi insusit macar az-buki-vedi-glagol… Nu mai pot sa adaug decit: cititi-o si veti vedea!