Terorism de cititoare

Homo videns

Giovanni Sartori, Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune si post-gindirea, traducere de Mihai Elin, editura Humanitas, 2005

„televiziunea e cea care modifica prima, si intr-un mod fundamental, natura insasi a comunicarii, deplasind-o din contextul cuvintului (fie el tiparit sau radiodifuzat) in contextul imaginii” (p. 24)

Cartea ataca in principal televiziunea, dar si internetul. Cum stiti, sintem in 2006. In ultimii zece ani s-au intimplat atit de multe lucruri cu internetul incit la inceput mi s-a parut complet irelevanta o carte pe tema asta aparuta in original in 1997. Pina la urma nu, e vorba de fapt de un atac la insasi existenta super-comunicarii pe care internetul o desavirseste. Deci, relevanta.

Si foarte, foarte antipatica.Desi porneste de la o premisa corecta, o ia razna in toate directiile in care o poate lua razna.

Premisa

Omul, homo sapiens, este definit ca animal simbolic, pentru care limbajul este instrumentul esential al cunoasterii, suportul capacitatii sale de abstractizare.

Televiziunea se bazeaza pe imagine, independenta de limbaj. Imaginea apeleaza doar la simtul vederii. Homo videns este acel animal care doar vede si inceteaza sa treaca imaginea prin filtrul limbajului.

Concluzia

Ce se pierde? Capacitatea de abstractizare: „Acesta e procesul care se atrofiaza atunci cind homo sapiens este inlocuit de homo videns” (p. 34)

Rezulta „o schimbare radicala de directie, deoarece in timp ce capacitatea simbolica il indeparteaza pe homo sapiens de animal, vederea il apropie de capacitatile sale ancestrale, de genul din care homo sapiens face parte ca specie.” (p. 20)

Pare logic ca, o data ce imaginea ia locul cuvintului, sa se intimple o catastrofa antropologica. Dar nimic nu demonstreaza ca imaginea chiar ia locul cuvintului. Al cuvintului scris, da, poate. Dar cuvintul scris nu e cuvintul in sine. Limbajul nu depinde de scrierea lui. N-a fost niciodata asa si nici n-o sa fie. Nu stiu unde am citit (sounds like Foucault, dar nu sint sigura – ah!, de ce nu-mi fac eu fise de lectura, ca intelectualii?) ca scrisul a aparut ca instrument de represiune, sau macar de dirijare a gindirii – table de legi, interdictii etc.

In afara de asta, televiziunea nu inlocuieste cartile si ziarele decit pentru unii. A, o sa ziceti ca „unii” inseamna „marea masa”? Asta e si problema lui Sartori. Ei bine, nu e adevarat. Pentru marea masa televiziunea nu „inlocuieste” nimic. Marea masa nu citea nici inainte. Televiziunea nu „inlocuieste”, ci „adauga”. Iar cei care chiar mai citeau cite ceva si acum prefera sa vada n-au pierdut nimic. As putea sa jur ca e vorba de cititori care fugeau ca de dracu de abstractiuni si alergau tot dupa imagini, pe care nu le foloseau drept simboluri. Eco spune, in Sase plimbari… ca o carte care se vinde in citeva mii de exemplare are toate sansele sa fie inteleasa cum trebuie, dar ca pe masura ce tirajul ei creste, neintelegerea creste la rindul ei, pragul critic fiind de un milion de cititori. Eco stie despre ce e vorba, pentru ca si-a vindut carti in mai mult de un milion de exemplare si a constatat pe pielea lui ca de la un milion incolo orice se poate intimpla: simbolul e complet ratat, oamenii cred cu tarie ca Isus s-a insurat cu Maria Magdalena si a procreat, ca sa dau doar un exemplu foarte recent. Capacitatea de abstractizare a speciei nu pierde absolut nimic daca milioane de oameni renunta sa citeasca un roman prost si se multumesc doar sa vada un film prost.

Omul vita – veriga slaba

Cel care nu stie sa citeasca, o spune si Eco, este cel care nu stie sa se plieze pe formatul de „cititor ideal” pe care-l cere autorul. De exemplu, nu stie ca o poveste este fictiune, el o citeste ca pe relatarea unui fapt real. Sau nu stie ca „nostalgia” din Nascut in URSS a lui Vasile Ernu este o forma de (auto)ironie, el o citeste ca pe nostalgie adevarata, ca pe suferinta ca nu mai exista patria comunismului (v., printre altii, Agopian in „Catavencu”). Sau… mai sint atitea si atitea forme de analfabetism de genul asta – la unele dintre ele ma incadrez si eu, cu siguranta, poate chiar voi no offense intended

Exista si analfabetii care nu stiu sa „citeasca” imaginile de la TV, cei care cred ca fata zimbitoare a unui politician in campanie electorala inseamna ca promisiunile lui sint adevarate si ca se vor si indeplini. Citi analfabeti de genul asta? Eu as zice ca din ce in ce mai putini, mai ales daca tii cont de scaderile drastice de credibilitate pe care le inregistreaza politicienii in sondaje.

Cazul cel mai dramatic este cel al „omului vita”:

„Vico [...] a identificat in a sa Scienza Nuova din 1730 o <istorie ideala eterna> impartita in trei perioade, dintre care prima, cea initiala, este zugravita de el ca o societate <de vite ingrozitoare> lipsite de capacitatea de reflectie, dar inzestrate din belsug cu simturi si cu fantezie. Vico, marturisesc, este un autor obscur si plicticos. Dar imi amintesc ca, in timpul lecturii, cind am dat peste <omul vita> am ris din toata inima. Si rid iarasi din toata inima, aducindu-mi aminte, atunci cind descopar vita lui pascind si inmultindu-se in lumea de astazi.” (p. 112)

Dar omul vita nu este creatia televiziunii! El este etern si imun la campaniile de alfabetizare, la cultura scrisa, la scoala obligatorie, la orice. Recunoaste si Sartori:

“Homo insipiens (netot si, ca un corolar, ignorant) a existat intotdeauna si a fost intotdeauna numeros. Dar pina la aparitia instrumentelor de comunicare in masa, <numerele mari> erau dispersate, iar din cauza aceasta in mare masura irelevante. Comunicatiile de masa creeaza in schimb o lume mobilizabila in care cei <dispersati> pot sa se <adune> si astfel sa faca masa si sa dobindeasca forta. In principiu e bine; in practica e mai putin bine. Aici cel care intra in joc este mai ales Internetul, care deschise un nou joc gigantic. Deoarece autostrazile Internetului se deschid larg pentru prima oara in mod special micronebuniilor, bizareriilor, deviantilor, pe intregul spectru care merge de la pedofili (viciile private) pina la teroristi (flagelurile publice). [...] Asadar, chiar daca saracii cu mintea si cu duhul au existat dintotdeauna, diferenta este ca in trecut ei nu contau – erau neutralizati datorita dispersiei lor -, pe cind astazi ei se regasesc si, luind legatura intre ei, se inmultesc si se potenteaza.” (p. 119)

Internetul si toata nebunia comunicatiilor in masa au deci dezavantajul ca-i dau posibilitatea vitei sa se exprime. OK, dar inaintea tehnologiei a fost ideologia: democratia a fost prima care a acordat vitei dreptul sa se exprime. Daca ataci tehnologia (internetul) de ce ai scuti ideologia? Hai sa repet ceva din citatul de mai sus: “In principiu e bine; in practica e mai putin bine”. Aplicata democratiei, fraza suna… na, ginditi-va voi cum suna!

Cam la fel cum suna “rid iarasi din toata inima, aducindu-mi aminte, atunci cind descopar vita”. Suna a ura, a dispret, a scirba fata de om, bietul de el, bietul homo sapiens! Am zis mai sus ca noi toti ne putem descoperi analfabeti mai devreme sau mai tirziu. Ce sa facem? Ce sa ne facem? Sa ne urim? Sa ne desconsideram, sa ne ascundem sa nu ne vada nimeni rusinea, prostia, legatura indestructibila dintre noi si animalul condus de instincte? Sa nu mai deschidem gura, sa nu ne mai dam cu parerea despre lucruri pe care nu le cunoastem in profunzime? Sa nu mai acordam incredere nici unei ideologii (pentru ca ne banuim prost informati si prosti in general)? Sa nu ne mai “exprimam” pentru ca banuim ca nu avem nimic original sau intelept de exprimat? Vita e in fiecare dintre noi, pentru ca noi avem cu totii un “creier reptilian” de care nu putem scapa. Si daca am scapa de el tare ma tem ca nu am deveni nici ingeri, nici supraoameni, nici super-creiere, nici nimic bun – pur si simplu n-am mai fi oameni.

Inca o problema: “vita” ar putea fi insusi bunicul nostru de la tara, care nu s-a ingrijit niciodata sa-si ascuta capacitatea de abstractizare; sau nevasta noastra, care dupa 20 de ani de ingrijit copii si de frecat WC-ul nu mai poate sa filtreze nici un simbol; sau vecinul manelist care stie doar sa se semneze dar ne repara un scaun fara sa ne ceara un ban; sau chiar fiul nostru mult-dorit care din nefericire s-a nascut autist (v. Portretul lui M al lui Matei Calinescu). Si noi, superiori, inzestrati cu o peste-medie-inteligenta, cu o extraordinara capacitate-de-abstractizare, cu o uimitoare-eruditie, sa deplingem faptul ca ei se pot exprima, ca trebuie sa tinem cont de parerile lor, ca nu-i putem reduce la tacere ca altadata, cind nu era televiziune si nu se pomenea de internet. A, si, inainte de a ne incrunta, sa izbucnim in hohote de ris, “din toata inima”, ori de cite ori ii vedem. De altfel, sa ne multumim sa-i vedem.