Terorism de cititoare

Mila vulpilor

Jerzy Kosinski, Pasarea vopsita, trad. Elena Malnai, editura Karpatia, Brasov, 2005

Am citit cartea asta cu inocenta copilului care gaseste o grenada si i se pare o jucarie. Kosinski imi suna vag cunoscut, stiam doar ca e un postmodernist de succes, so why not? Dupa ce am terminat-o va spun si why not. Cel putin pentru aceia dintre voi care n-aveti nervi de otel: atentiune, atentiune, da cosmaruri! In ce ma priveste, la un moment dat a trebuit sa pun cartea deoparte si sa intrerup lectura, devenise pur si simplu insuportabil.
E vorba in ea de un copil evreu de 6 ani. La inceputul celui de-al doilea razboi mondial parintii il trimit departe, intr-un sat de la granita Poloniei cu Ucraina, la niste necunoscuti care sa-l gazduiasca. Ei spera astfel sa-i asigure mai multe sanse de supravietuire. Baba care-l luase in ingrijire moare si urmeaza ani in care copilul, singura fiinta bruneta si cu nas coroiat printre oameni blonzi cu ochii albastri, rataceste din sat in sat, indura tot felul de suferinte. Spe sfirsitul razboiului ajunge intr-un orfelinat, parintii (care au supravietuit la rindul lor) il recupereaza si totul se termina (oarecum) cu bine.
Cartea asta are cel putin doua probleme majore:

Prima problema

Violenta. Nu, gresit spus violenta. Violenta de o amploare inimaginabila. Sadismul. Copilul asta (n-are nume) indura torturi de o varietate iesita din comun. Aproape incredibil ca se poate supravietui dupa asa ceva la o virsta atit de frageda. Aproape incredibil sa existe oameni care sa faca asa ceva unui pui de om. Incredibil de-a binelea sa existe un numar atit de mare de oameni care sa faca asa ceva.
Aici ajungem la miezul problemei. Oamenii aceia sint tarani inapoiati (asa se spune, nu?) dintr-un teritoriu fara nume de undeva din estul Europei. N-ati mai citit niciodata un asemenea „roman cu tarani”, va asigur. Traiesc intr-o saracie lucie, sint plini de superstitii, nu se spala niciodata, urasc tot ce nu inteleg (pe strainii bruneti si cu nasul coroiat in principal), se acupleaza cu animale si cu propriii copii sau frati, comit crime fara ezitare si fara remuscari. Remember „oamenii-vita” de care vorbea Sartori? Astia sint. Inspaimintatori, cu mult prea putina „omenie” in ei. As recomanda cu caldura Pasarea vopsita oricarui pasunist de pe fata planetei. Ei, pasunistii care se lasa prostiti de imagini cu tarani firoscosi, „sfinti” si mai stiu eu cum, ei merita sa citeasca asa ceva!
Toate brutele astea functioneaza la fel cind vad copilul abandonat: se reped sa-l bata, sa-l puna la munca, sa-si bata joc de el in toate felurile. Si sa rida in timp ce el se chinuie. Cei mai cruzi sint copiii. Baietii sint primii dintr-un sat care-si manifesta agresivitatea.
La scenele astea se adauga scenele de cruzime fata de animale. La o asemenea scena, in care e vorba despre un iepure, a trebuit sa renunt si sa ma duc la baie… (Pur si simplu nu vreau sa spun aici despre ce torturi e vorba. Nu pot si nu vreau!)
Kosinski a fost acuzat ca delireaza si ca e bolnav la cap. Nu stiu… Stiu doar ca in timp ce citeam pisoiul dormea linga mine pe canapea, un somnic de ala bun, pufos si fringator de inimi. M-am intins spre el sa-l mingii (e irezistibil most of the time, dar cind doarme…) si m-am oprit la un centimetru de blanita lui. Pe moment n-am fost in stare sa-l ating, de teama sa nu-i fac rau! O chestie inconstienta. Numai citind scenele alea te umpli de un teribil sentiment de culpabilitate: si tu, cititorul, esti om ca si cei din carte, si tu esti capabil de asemenea cruzime, raul ala e si in tine! M-a uluit sa constat ca „raul” din carte intrase atit de adinc in mine incit sa ma opreasca pur si simplu sa-mi ating pisica pe care o ador…
Ca „raul” acela exista cu adevarat in fiinta umana e cert. Uitati-va la stiri la televizor daca vreti sa va convingeti. Exista mame capabile sa-si arda bebelusii cu tigara, exista tati capabili sa-si mutileze copiii ca sa-i trimita la cersit, exista… soldati americani care tortureaza irakieni, copii „nevinovati” care omoara catelusi… totul exista in realitate.
Fraza cea mai de impact: „Atunci am inteles mila vulpilor cind omorau gistele, rupindu-le gitul dintr-o muscatura” (p. 128)
Cartea a fost interzisa in Polonia dupa publicare. Era considerata o calomnie mirsava la adresa taranilor polonezi. Pe mine nu taranii polonezi ma intereseaza. Eventual taranii in general. Societatea umana in stadiul ei cel mai apropiat de „natura”. „Omul-vita”. Refuz sa cred ca exista undeva, oriunde pe lume, sau ca a existat vreodata, o comunitate umana in care sa fie permis sa tratezi un copil (sau un animal!) ca in Pasarea vopsita. Cred ca indivizii isi permit orice excese, dar nu cred ca societatea le permite. Cred ca pina si omul-vita e integrat intr-o „cultura” care-i tine in friu violenta „naturala”.
Si ajungem la

A doua problema

Ce e cartea asta, fictiune sau autobiografie? Editia de la Karpatia contine o Prefata a autorului si o nota biografica (3 pagini) la final. Kosinski spune clar in prefata ca parintii l-au trimis in timpul razboiului intr-un sat din est. In nota biografica: „Scena din roman in care a scapat cartea liturgica in timpul slujbei iar credinciosii infuriati l-au aruncat in hazna este reala. Atunci, din cauza socului, a amutit” (prin „a amutit” a se intelege „si-a pierdut vocea timp de citiva ani”).
Din fericire, exista internetul. De unde aflu ca „The trouble is, it wasn’t true”. Cititi aici pentru mai multe detalii. Kosinski a trait impreuna cu parintii pe toata durata razboiului. Slava Domnului, mi-am zis! Ca un copil care plinge la un film si pe care adultii il linistesc spunindu-i ca filmul „nu e adevarat”, ca e doar o „poveste”.
„M-am hotarit sa-mi transpun si eu lucrarea in zona miticului, in prezentul fictiv atemporar, neingradita de geografie sau de istorie. [...] n-ar fi trebuit sa se foloseasca nimeni de originile mele sau de intimplari din viata mea pentru a testa autenticitatea cartii” – zice autorul (in traducerea nasparlie care nu e vina mea!).
OK, deci e fictiune. Dar autorul nu e complet nevinovat de confuzia cititorilor. Falsificindu-si biografia ca sa para mai interesant, a reusit sa-si vire romanul intr-un adevarat virtej de acuzatii, pasiuni, incidente „neplacute”. Aici gasiti o formulare foarte buna (Edward Neuert): „it was Kosinski’s misfortune that he tried to take self-aggrandizement one step too far. He lost control of his best story”.
Luata drept „document esential” despre Holocaust, confuzia a creat o problema inca si mai mare. De pe un forum (cautati al saptelea comentariu de sus) aflu ca Pasarea vopsita a fost considerat „Primul mare fals legat de Holocaust”. De aici discutia devine atit de complicata incit te apuca durerile de cap.

Eu personal…

… nu stiu, in concluzie, ce concluzie sa trag. Dpdv literar romanul e o reusita. N-ai cum sa contesti ca paginile care descriu satele raspindite printre mlastini, taranii bintuiti de spaime si superstitii absurde (fantome, vircolaci, moartea care pluteste in aer), n-ar avea o forta expresiva extraordinara. N-ai cum sa contesti ca e o viziune absolut noua asupra „omului”. N-ai cum sa nu observi structura simpla si eleganta – 20 de capitole, fiecare incheiat cu o scena „tare”, frazele seci si reci (ar fi o a treia problema a lui Kosinski, se pare ca n-a scris singur cartea! ar fi existat traducatori, redactori, stilisti, unii care chiar au afirmat ca ei au scris-o in intregime…), unicul stil posibil ca sa „redai” atitea grozavii.
N-as fi crezut sa spun asta vreodata, dar, indiferent cit de valoros e romanul ca fictiune, ca literatura, mi se pare o aberatie sa-l incluzi in bibliografia scolara a unor adolescenti, cum s-a intimplat in America. Daca pe mine, care nu mai sint de mult adolescenta si care am o oarecare experienta in a face distinctia literatura/realitate, Pasarea vopsita m-a trimis la baie si m-a oprit sa-mi mingii pisica, atunci unui creier necopt ce i-ar putea face?
Pe de alta parte, e nevoie de carti care sa demaste „raul” ingrozitor ascuns in fiinta umana. E nevoie sa ti se puna in fata si oglinda asta.