Terorism de cititoare

Psihanaliza intoarsa pe dos

D.M. Thomas, Ultimul vis al lui Freud, trad. Constantin Dumitru-Palcus, editura Trei, 2006

(titlul original: Eating Pavlova) 

- prezentarea editurii 

Am citit acum citiva ani The White Hotel, romanul cel mai cunoscut al lui D.M. Thomas. Acolo e o femeie care urmeaza o cura psihanalitica (daca mai tin bine minte, chiar cu Freud). Fantasmele ei se dovedesc apoi a nu fi fantasme sexuale ci premonitii ale ororilor holocaustului. Un roman absolut senzational de bun (rar reusesc sa-mi exprim decent admiratia). Apare acum o traducere la Humanitas. Va sfatuiesc sa nu-l scapati. E minunat compus, ca sa zic asa, ideea e extraordinara etc. etc. O sa va cam treaca fiori pe sira spinarii, asta e sigur. Nu va speriati de poemul amplu cu care incepe, nu sint decit 10 pagini

Normal ca am luat si Ultimul vis al lui Freud. Nu stiu daca Thomas a facut si el o analiza sau daca s-a format intr-un fel sau altul in domeniu, cert e ca romanul asta te face sa presupui ca stie foarte bine cu ce se maninca psihanaliza, inclusiv istoria ei. Freud e bineinteles personajul principal, un Freud care delireaza pe patul de moarte sub influenta morfinei. Isi face un fel de auto-analiza finala. Nu mai distinge realul de imaginar. Evenimentele din prezent ii par vise, iar visele evenimente care s-au intimplat, fantasmele din trecut devin istorie, premonitiile sint interpretate drept halucinatii. Analizeaza vizita lui TS Eliot, de exemplu, ca pe un vis in care numele deriva din cuvintul toilet. Inventeaza un adevarat roman familial (in sensul psihanalitic) in care sotia lui ii e sora, fratele ii este tata, fiica ii este iubita. Intr-un alt „roman” al lui Freud, in rolul principal e distribuita Minna Bernays, sora sotiei sale, cu care are o aventura epistolara si nu numai, asumindu-si identitatea unui confrate. Mai e un roman in care se indragosteste de propria-i sotie in timp ce ea se indragosteste de tatal unei paciente… stiu ca v-am pierdut, ma opresc. Spre final predomina amintirile din viitor, flash-uri care ar putea fi premonitii, interpretate tot drept vise. Despre o astfel de secventa crede ca s-ar putea intitula „Visul despre magazinul de delicatese urias” – un hypermarket al anilor 90, evident. Iata cum interpreteaza el: „Deodata imi dau seama ca am in fata ochilor o reprezentare exagerata a tot ceea ce am consumat in viata; si totusi nici macar o singura data nu m-a preocupat cum au ajuns toate astea pe masa. Barbatii care, in mod absurd, fac cumparaturi impreuna cu sotiile lor, aruncind in carucioarele fara fund cutii cu detergent de vase si fursecuri, simbolizeaza o constiinta incarcata.” (p. 282). 

 Ideea pare a fi aceeasi ca in Hotelul alb: interpretarea freudiana este un exces, o aberatie, in timp ce fantasma e realitatea cruda, care nu poate fi interpretata, nu in sensul acesta. Interiorul (viata psihica) este de fapt exterior (istorie). Psihanaliza intoarsa pe dos: nu exista nimic inauntru, totul e in afara. Intr-un vis in care apare Hitler nu actioneaza deloc vreun impuls sexual reprimat constient de cel care viseaza, ci pur si simplu Hitler actioneaza in lumea reala iar personajul care viseaza primeste undeva, in golul pe care il reprezinta, o reflexie a istoriei. De pe site-ul lui: “I have never been interested in the small-scale – the Jane Austen or Barbara Pym kind of fiction. I’m not proud of that; it bores me, and I can’t do it.” Cititi primul paragraf de aici si veti vedea ca nu s-a ocupat niciodata de ceea ce el numeste small-scale. Intotdeauna de large-scale. Sau, cum ar zice Linda Hutcheon (probabil ca a si zis, de altfel!), D.M. Thomas se ocupa cu metafictiunile historiografice. Sau, lasind bullshit-urile astea profund teoretice la o parte, se ocupa cu scrisul de… romane misto

A, si totul e foarte bine scris, dar nu asa cum v-ati putea astepta. Nu straluceste pe nicaieri in paginile astea vreo marca speciala „D.M. Thomas”, dimpotriva, D.M. Thomas foloseste cu abilitate marca „Freud”. Au fost discutii, din cite stiu, in legatura cu Hotelul Alb cel putin, ca ar fi preluat prea mult de la autorul unui alt roman despre masacrul de la Babi Yar. Aici parca preia prea mult stilul lui Freud, in asa masura incit eu, care nici vorba sa fi citit integral Freud m-am tot intrebat uneori ce-o fi adevarat si ce nu… Ca un romancier adevarat (postmodern, ma rog) Thomas scrie un roman, nu un D.M. Thomas.      

P.S.  Pe site-ul lui (foarte misto, de-asta am intirziat azi, ca l-am tot rasfoit), dupa citeva fragmente din recenzii despre cartile lui, apare acest schimb de replici intre el si webmasterita: 

 Author’s comment: ‘Thanks for excluding all the reviews describing my work as PORNOGRAPHIC, NASTY, OBSESSED WITH SEX AND VIOLENCE, SLEAZY, DISGUSTING, MISOGYNISTIC, FILTHY…’ Webmistress: ‘Now you’re just trying to tempt people to read your books!’