Profesori, spioni si indragostiti
Javier Marias, Romanul Oxfordului, trad. Tudora Sandru Mehedinti, ed. a IIa, Univers, 2006 Titlu original: Todas las almas
Da, e din colectia de la „Cotidianul”. Numai pe asta o am, dar toate imi stau de fapt la dispozitie pentru ca, spre deosebire de voi 
eu am o vecina pensionara care le colectioneaza cu hotarire si energie. Chiar i-am facut-o cadou pe prima, pe care o ratase, asa ca acum colectia ei e integrala. Am de gind sa-i urmez exemplul macar de acum inainte, daca n-am fost pe faza de la inceput. Pai, un Updike, o Yourcenar, un Michel Tournier la un pret mai mic decit un pachet de tigari… nu-s de lepadat.
Pe Javier Marias am pus mina din intimplare si m-am apucat sa-l citesc din cauza lui Vic, care l-a tot laudat in comentarii, ca altfel n-auzisem de el.
E genul de roman la care mereu esti tentat sa intorci paginile ca sa vezi de unde a pornit autorul si pe ce drum te-a dus, pentru ca nu prea reusesti sa fii atent pe parcurs, peisajul te fura. De altfel, inaintarea se face cam pe doua carari (principale): una e intriga propriu-zisa, alta e metoda asociatiilor. Cumva ele sint de fapt una singura. Imi imaginez ca asta necesita un efort deosebit din partea unui scriitor, dar si efectul asupra cititorului e pe masura. Nu te simti niciodata violentat de constiinta navalnica si impetuoasa a naratorului, dar nici nu esti lasat singur cu personajele.
Mai trebuie sa fii atent si la pistoalele care apar in decor pentru ca urmeaza regula si se descarca in cele din urma De altfel trebuie citit tot inclusiv cu genul de atentie de care ai nevoie la un roman politist. Nimic nu e intimplator, nici macar divagatiile pe tema cosului de gunoi, totul participa, intr-un fel sau altul, la construirea minutioasa a marelui final. Sint si alte elemente care tin de literatura de divertisment, batrina servitoare care reapare la momentul oportun doar ca sa dezvaluie copilului un secret teribil, coridoare pe care soaptele sint captate si auzite de cine (nu) trebuie, spioni under cover si altele pe care nu le spun aici ca sa nu va stric placerea
Avind in vedere ca romanul e aparut in 89, te gindesti imediat ca e vorba de reciclarea postmodernista a kitsch-ului, de revalorificarea literaturii de consum, cam cum face si Doctorow in Labirintul apelor (Waterworks), de „parazitare”. Ciudatenia e ca personajele care se ocupa cu spionaj si amoruri tenebroase fac parte dintr-o categorie sociala din partea careia nu te-ai astepta la asa ceva: profesori la Oxford Chestie care e de un haz nebun. Mai ales ca lumea asta „academica” (universitara, da?) e descrisa si altfel, respectiv realist spre caricaturizant. Contrastul face toti banii (ba, ma rog, muuult mai mult decit banii dati pe „Cotidianul” de miercuri).
Articole (RSS)
Comentarii (RSS)
7 noiembrie 2006 la 11:45 am
ma bucur ca ti-a placut. asta e singura din cele aparute la noi pe care n-am citit-o. inca. nu de alta, da’ o pastrez ca pe un desert buuun si ma uit din cind in cind la ea.
in sfirsit, se pare ca n-o sa mai rezist mult. daca o sa-i citesti si altele, e posibil sa-ti placa si mai mult marias. pentru ca, intr-un fel, se repeta. dar, cel putin pentru mine, nu intr-un mod plictisitor. sint curios ce o sa spui (daca) despre “inima atit de alba”. a tot laudat-o lumea, dar pe mine nu m-a incintat chiar ca altele. si ma enerveaza la culme poliromu’ ca nu scoate si volumul 2 din “chipul tau miine” (cea mai buna a lui, dupa parerea mea), mai ales ca marias e cam gata si cu volumul 3.
chiar. ar trebui sa-l mai recitesc.
a, si sint foarte mindru de mine ca ti l-am recomandat si ti-a placut. si ca i-a placut si lui gheorghe craciun (spunea asta intr-o dilemateca), desi evident ca lui nu eu i-am zis de marias.
ma simt asa, ca si cum ar fi o descoperire a mea. cam ca atunci cind aveam vreo 15 ani si credeam ca nimeni in afara de mine nu mai stie ce tare e heinrich boll.
7 noiembrie 2006 la 11:52 am
vic, hai citeste-o si mai comenteaza si dupa aia, sa vedem daca ne intelegem concret
n-a zis bas cum ca urmeaza la polirom marias? stai binisor si ai rabdare
inteleg chestia cu descoperirea personala penca am trait pe pielea mea o chestie cam scary: la 13 ani, Baudelaire, de care n-auzise nici dracu in juru meu si mie spontan si din creieru meu propriu si personal mi-a venit ideea ca am citit cel mai misto poet posibil (traduceri, evident!) – inca mai tzin minte versuri in romaneste de pe vremea aia si uneori, culmea, mi-aduc aminte mai degraba pasaje traduse decit in original!
7 noiembrie 2006 la 11:57 am
a zis ca urmeaza marias, da parca n-a zis nimic de “dans si vis”.
asa se numeste vol 2.
7 noiembrie 2006 la 1:28 pm
si, apropo de recomandari, daca mergi pe mina mea (si pe a lui mayuma), nu scapa Teodosie cel mic. daca nu-ti place, promit sa vind mici in congo sau sa ma imbrac in sirena si sa fac poze cu toata plaja.
7 noiembrie 2006 la 6:43 pm
si la univers mai este o carte de marias “maine in batalie sa te gandesti la mine”
7 noiembrie 2006 la 9:53 pm
vic,”Inima atat de alba” cum ti s-a parut?
ce mi-ai palcut cu …desertul;cand incepi o carte noua…o alegi,asa,dupa stare,dupa
pofta(dulce,sarat….)?Nu glumesc,pt. mine cartile au gust.
8 noiembrie 2006 la 8:09 am
Lida, mi se pare ca am spus ca “Inima atit de alba” m-a cam dezamagit. de-aia am si rugat-o pe luciat s-o citeasca, sa-mi spuna daca mi s-a parut sau ba ca e cam soap.
– nexus a lu’ miller.
iar cind vorbeam despre desert nu ma gindeam neaparat la gusturi de tipul dulce, sarat etc, ci la faptul ca imi pastrez ceva bun pentru mai tirziu (sorry daca te dezamagesc). e ca in povestea aia cu vinul dupa bere. ca acum citesc chiar o bere, care ma plictiseste de vreo cinci zile, dar tot vreau s-o termin, ca sa nu-i dau satisfactie
8 noiembrie 2006 la 10:51 am
apropo, vic, ai terminat pamuk?
8 noiembrie 2006 la 12:12 pm
ei, sigur ca l-am terminat. la sfirsit impresia a fost ceva mai putin buna decit la inceput si la mijloc
, da’ per ansamblu s-a meritat. mai vreau.
8 noiembrie 2006 la 3:33 pm
vic,dulce,sarat sugera doar un stil ,o anume calitate,nicicum gusturi pur gastronomice,ce naiba!Chestia cu desertul am inteles-o,de-aia am apreciat-o.
8 noiembrie 2006 la 5:25 pm
asa am inteles si eu, ca sugera un stil. dar spuneam ca deseori imi pastrez “pentru mai incolo” carti bune, scrise in stiluri diferite. asadar, pentru desert nu stilul conteaza, ci bunatatea anticipata.
9 noiembrie 2006 la 9:02 pm
vic, vine chiar acel volum despre care vorbim. Mie mi-au placut toate. E unul dintre scriitorii care nu m-au dezamagit pina cum. La Pamuk am avut ACEEASI SENZATIE: ca s-a lungit prea mult. Dar, per ansmablu, e super. Apropos, nu vreti sa cititi ce am scris si eu despre Pamuk la Supliment? Sau despre Kurkov? Sunt carti de la alta editura, derspre care am scris entuziast… Dati-mi cu tifla, va rog! Apropos de Teodosie, Adevarul literar de saptamina asta, din pacate tot eu…
9 noiembrie 2006 la 9:05 pm
http://www.supliment.polirom.ro/category.aspx?item=100&cat=8&highlight=bogdan%20Alexandru%20Stanescu
9 noiembrie 2006 la 9:50 pm
Citit cronica, da cartea inca nu, doar am rasfoit-o si n-am avut curaj. Parca dupa cronica ta curaju revine un pic
Mi-a placut finalul:
“Aici se afla nodul intrigii unui roman exceptional, tradus la fel de bine de Luminita Munteanu. Si, acestea fiind zise, dat fiind ca aici scriu articole publicitare, cum au spus unii, i-as ruga pe cei de la Curtea Veche sa ma plateasca.”
9 noiembrie 2006 la 9:52 pm
bas, scuza-ma ca-ti spun asa direct, dar esti in eroare (sau eu sint?). credeam ca blogul asta pe care luciat ne gazduieste cu atita marinimie e facut ca sa ne laudam cu ce citim, nu cu ce scriem.
pentru laudat buricul propriu cred ca e mai in regula sa folosesti suplimentul si adevarul. si sa scrii intr-unul despre ce ai scris in altul. si in ambele despre ce ai publicat. si, din cind in cind, sa te dai intruchiparea eticii pentru ca nu scrii doar despre cartile pe care le publici si pentru ca nu o faci in gazeta lu’ papa.
9 noiembrie 2006 la 9:59 pm
vic, hai, bre, ca era vorba de parerile omului despre o carte de care io chiar intrebasem cum e – asa ca mi se pare normal sa dea un link, sa stii ca si io recent am pus pe bookblog drept coment la o recenzie un link la o insemnare de-a mea – ce era sa fac, sa ma autocitez? voiam sa-mi dau cu parerea si am considerat ca un link e suficient, ca sa nu ma repet
in fine, in rest ai dreptu la parerea ta, mie mi se rupe de politicile editurilor
10 noiembrie 2006 la 8:30 am
ok, luciat, in cazul asta, hai sa ne laudam fiecare in rarele ocazii cind se intimpla sa nu scuipam seminte, sa nu rigiim in public si sa nu ingalbenim zidurile aflate in penumbra. chiar daca, de cele mai multe ori facem fara pic de jena toate chestiile de mai sus.
e chiar asa o fapta de vitejie faptul ca un cetatean care se da drept critic scrie despre cartile publicate la alte edituri decit aia la care lucreaza, incit trebuie sa se laude cu asta? poate ca sint eu de moda veche, dar cred ca am tot dreptul sa imi fie greata. si, din cite stiu, nu sint singurul.
10 noiembrie 2006 la 9:09 am
vic, iar ne certam?
inteleg ce vrei tu sa spui, da eu pur si simplu nu urmaresc chestiile astea – adica serviciile pe care si le fac unii altora sau dinamica grupurilor culturale etc.
cronica respectiva m-a interesat pt ca sper sa citesc si io intr-o buna zi caramida lu pamuk – asa cum ma intereseaza si parerea ta, chiar daca as sti ca lucrezi la Curtea Veche, de ex (ceea ce, spun pt altii care citesc comentariile: habar n-am unde lucrezi)
nici macar nu prea cred in solidaritatile de grup – mult mai importante sint reactiile personale in fata unei carti – greu de crezut ca cineva se lasa entuziasmat de un roman doar pen’ca i s-a spus ca asa trebe
in plus, atita timp cit te ocupi cu minuta ta de anumite carti, vreau sa cred ca nu e ca si cum te-ai ocupa de biscuiti si-i promovezi chiar daca ti se par fara gust – in mintea mea intre industria biscuitilor si industria cartilor distanta e ca de la cer la pamint
sa mai spun ca aici, pe blogu meu, eu tratez pe oricine ca si cum nu si-ar reprezenta decit propriile gusturi? altfel ar semana mult prea tare blogul asta cu nu stiu ce alta “institutie” care vede peste tot in jur doar institutii, nu indivizi
am incredere in toti cei care comenteaza pe-aici ca sint sinceri si ca nu au fitze si ca chiar vor sa trancaneasca relaxat – daca n-as porni de la increderea asta, placerea mea ar fi mult mai mica
na, nu stiu ce sa mai zic, doar ca as fi incintata sa lase aici linkuri si liiceanu la articolele lui
)) si ca l-as crede neconditionat daca ar spune ca i-a placut nu stiu ce roman de la polirom sau de la curtea veche (sint convinsa dinainte ca i-a placut cu adevarat cel putin unul, e si el om!)
10 noiembrie 2006 la 9:18 am
k, e blogul tau, faci ce vrei cu el. am avut impresia ca am dreptul sa-mi spun si eu parerea. dar, daca deranjez, iti fac frumos papa si plec. papa!
10 noiembrie 2006 la 9:21 am
ce-ai patit, frate??
de unde pina unde “deranjezi”?
evident ca ai dreptu sa-ti spui parerea! te-am oprit eu vreodata? te-am injurat eu vreodata?
chiar ti-am spus ca te inteleg cu chestia asta si am explicat pe larg de ce eu am o alta parere… si ce-i asa de grav in asta???
4 decembrie 2006 la 11:32 pm
Draga Vic, n-am mai intrat demult. Primul impuls a fost sa-ti raspund asa cum ai fi meritat. Nu meriti. Crede-ma, m-ai dezamagit.Nu ma laud: pur si simplu alternez. Una despre colectia la care lucrez, al;ta despre celelalte edituri. Ti se pare fair? Mie da. Altfel n-as fi acceptat. Ai pus atita ura si bila in tot ce ai scris incat nu ced ca vreau sa lungesc acest “dialog”. As vrea sa stiu, totusi, cum stam cu balanta ipocrizie/verticalitate in cazyul nostru. Totusi, eu sunt bas si ti esti vic. Sau invers, proportiile sunt aceleasi. Lasind asta, spune-mi si mie, o, mare maestru al probitatii, cu ce gresesc daca-mi supun cronica (nascuta din pura dragoste fata de o anumita carte – ceea ce eu suspectez ca nu poti simti -) aprecvierii unor oamenii care-mi plac? Stii,l era o pornire absolut sincera, dar ipocrizia ta ma face sa ma las, incet, incet, de “meserie”. Bottom Line: mi-e scirba. Si, apropos, daca tu imi poti explica de ce ma dau critic si nu sunt, eu ma retrag din meserie.
5 decembrie 2006 la 7:03 am
bas, reactia lui vic (in primul rind partea concreta a reactiei lui, aia ca nu mai comenteaza nimic pe aici) m-a intristat pe mine cel mai mult si mai mult de cind cu blogul asta
ma intristeaza la fel de tare ca entuziasmul tau a primit o lovitura asa de naspa
nu cred, in orice caz, ca ar fi vorba de ipocrizie dintr-o parte sau alta – lucruri dintr-astea se intimpla cind “pura dragoste fata de o anumita carte” (frumos spus, btw) nu poate fi despartita de faptul ca totusi cartea aceea e si un obiect care costa bani si care intra intr-un mod absurd in competitie cu alt obiect care costa bani
eu as vrea ca banii si toate relele pe care le aduc ei sa nu se atinga in nici un fel de dragostea pt o carte – dar asta e wishful thinking
nu stiu ce sa mai spun – orice as spune risca sa-l supere si mai tare pe vic sau sa te supere si mai tare pe tine – iar eu chiar cred ca amindoi simtiti din plin “dragostea” pt carti – despre vic stiu asta sigur, fie si numai pt ca am vb mai mult cu el pe mail
se mai intimpla si lucruri frumoase in viata, nu-i asa? mie mi s-ar parea foarte frumos sa se termine cu neintelegerea asta!
17 septembrie 2007 la 3:09 pm
[...] mai citit Romanul Oxfordului, care mi-a placut. Placut si asta, desi am citit-o greu, n-am reusit mai mult de 30 de pagini pe [...]