Terorism de cititoare

Un romancier bun

Kazuo Ishiguro, Sa nu ma parasesti, trad. Vali Florescu, Polirom, 2006 

Partea proasta cu cartile bune e ca iti vine sa le scrii tu din nou. Iti dau cumva impresia ca-ti „apartin”, asa cum indragostitilor li se pare ca obiectul iubirii lor fierbinti e realmente „al lor”. Nu sa le rescrii, ci sa le scrii. Cum nu poti sa faci asta, pina la urma le rescrii, totusi, atunci cind scrii despre ele. Si uite-asa produci, impotriva bunului tau simt, niste paragrafe proaste din cauza unei carti bune. De-aia am zis sa impart in doua insemnari impresiile mele dupa Sa nu ma parasesti. Pentru ca stiam ca degeaba m-as chinui sa nu „rescriu”, tot n-o sa ma pot opri, mi-am dat voie sa produc insemnarea de ieri, ca sa scap de ea si azi sa ma concentrez la Ishiguro. 

Vreau si celelalte romane ale lui pe care nu le-am citit, asa de tare mi-a placut. (Dar Ramasitele zilei m-a lasat rece, poate si ca vazusem filmul inainte, nu stiu, oricum, inainte s-o recitesc vreau sa vad si restul). Matei Calinescu vorbeste pe undeva despre cit e de greu sa ai o viziune de ansamblu asupra unei carti, pentru ca in timpul lecturii nu vezi decit amanuntele. Catedrala lui Proust cere multa munca din partea cititorului ca s-o poata vedea „de sus”, din avion, ca pe un singur obiect armonios. Multe recitiri, adica (in orice caz, recitire). La o prima lectura, amanuntele te fura. Fara sa-l compar pe Ishiguro cu Proust, trebuie sa spun ca deocamdata nu vad romanul asta de sus. Dar vreau.  

E in primul rind la el o chestiune de virtuozitate: sa mimezi o persoana I care scrie asa cum isi aminteste, cu salturi inainte in cronologie si reveniri, dupa care alte salturi si tot asa. Evident ca in viata nici vorba sa se petreaca „amintirea” atit de cursiv, dar ritmul cartii respecta in linii mari ritmul amintirii „spuse”. Mai sint stereotipiile de limbaj si ezitarile unei persoane care-si povesteste viata: „imi amintesc ca o data sau de doua ori chiar m-am gindit ca”, „ce vreau sa spun de fapt este ca”, „a fost cam singura data cind”, „am zis ceva de genul”, „dar ideea era, cred”. Toate astea te fac sa uiti, pe moment, ca urmeaza dialoguri foarte exacte, pe care si le-ar permite doar un martor care are un reportofon la el. E maximul posibil daca vrei sa impaci si capra si varza: sa scrii adica un roman la persoana I in anul de gratie 2005.  

Alta virtuozitate e, cum ziceam si ieri, sa inventezi o psihologie „noua”. Psihologia unei fiinte care seamana cu omul dar nu e totusi umana. Acuma n-o sa va bat la cap cu Nietzsche (ca tot citesc din Allan Bloom – apropo, ma apropii, incetul cu incetul, de final, n-am renuntat!) dar se pot face mama trimiterilor la „ultimul om” si la post-umanitate si alte alea. Ceea ce face toata diferenta dintre un „ginditor” profund si un romancier bun e, pina la urma, faptul ca cel din urma te consoleaza intr-un fel dupa ce primul te-a deprimat. Ca romancierul calca pe urmele ginditorului si reface lumea proaspat distrusa. Aduna cu grija cioburile si din ele incropeste o casa numai buna de locuit.  

Cu alte cuvinte, desi clona lui fictiva e tot ce poate fi mai rau in omul-target al societatii de consum, ramine la fel de umana ca omul renascentist sau ca mai stiu eu ce alt personaj luminos al istoriei idealizarilor noastre care ne-a ajutat sa traim cu convingerea ca viata e buna. In clona lui cu creierul spalat ramine intacta o gena a „umanului” care, surpriza, e neglijata si/sau dispretuita de cercetatorii zilelor noastre: gena demnitatii, eventual, nu stiu s-o botez ca nu sint cercetatoare Omul-vita (e mult prea la indemina comparatia cu Homo videns) se salveaza in ciuda faptului ca i se spala creierul, in ciuda faptului ca e dresat sa nu fumeze si sa faca sex protejat, in ciuda micimii si animalitatii lui. Brutalitatea cu care e manevrat, de ideologii, de istorie, de ginditori, nu are nici un efect asupra unui miez intact si bine protejat in interiorul celei mai slabe incarnari a „omului”. Ishiguro face un fel de worst-case scenario si ne ajuta sa credem ca tot iesim bine. Binele insemnind ca sintem in stare sa stim cine si ce sintem, inainte de a muri. 

P.S.  Mda, vad ca tot n-am reusit, am „rescris” inutil si prost si lung Asta e, e blogu’ meu si fac ce vreau/pot cu el. Sorry for za dizapointment.