Terorism de cititoare

Despre spalatul vaselor

Adriana Bittel, Cum incarunteste o blonda, Compania, 2006 

Daca tin bine minte, Rodica Ojog-Brasoveanu spunea intr-un interviu in nu stiu ce revista pentru femei ca ea toata viata a visat sa aiba o „femeie in casa” care s-o scuteasca de spalat vase si alte alea. Nu apucase. Nu stiu daca a mai apucat inainte de moarte. I-am vazut la un moment dat mormintul, destul de aproape de alea ale lui Eminescu &co. Nu era de fapt mormintul ei personal, era al familiei. Nu scria nimic despre ea, parea pur si simplu ca acolo e ingropata sotia sau mama cuiva.  

A fost singurul mormint care m-a impresionat. E frumos intr-un fel sa mori asa, in cadru privat. In alt fel e socant pentru privitor…

Hai ca nu cred ca e cineva care sa fi citit vreun roman politist de Rodica Ojog-Brasoveanu si sa nu-i fi placut. Tot ziceam ca sint reticenta la genurile astea. Si totusi, cind citesti asa, de entertainment, si dai peste motanul Mirciulica si tortul de ziua lui de nastere… parca te topesti Si de femeia aia dragalasa, babuta Melania… N-am mai citit de muuulti ani nimic de doamna asta care visa sa-i spele altcineva vasele dar mi-a ramas asa, o atmosfera, niste personaje, o senzatie de bine si de caldura si de lucruri familiare si… feminine. N-as reciti tocmai ca sa nu fiu dezamagita si sa pierd senzatia de care ziceam. 

Nu, n-am gresit insemnarea. E despre povestirile din secolul trecut ale Adrianei Bittel, o optzecista-textualista respectabila, nu autoare de romane politiste. As vrea sa sterg eticheta cu obzecismu de pe Adriana Bittel si s-o aduc un pic mai aproape de cititoarele Rodicai Ojog-Brasoveanu. De ce? Ca merita, de-aia! Ca dincolo de ingineria textului am gasit la ea aceeasi senzatie calda si placuta destul de greu de gasit in literatura high.

Personajul tipic Adrianei Bittel e o femeie pierduta in lumea barbatilor, una care, indiferent de virsta si preocupari, are intotdeauna vase de spalat. „Cind stateam aplecata deasupra cazii cu rufe muiate, cind curatam cimentul si linoleumul, dar mai ales seara tirziu, cind rinduiam bucataria, simteam acut starea aceea asemanatoare cu tristetea batrinilor: sfirseala, revolta si remuscare.” E inceputul unei povestiri minunate, „Examenul radiologic”. Femeia care sta aplecata deasupra rufelor se viseaza in alta parte. Intr-o biblioteca „circulara, in acelasi timp sala de muzica si atelier de pictura”. In timp ce freaca podelele viseaza ca de fapt scrie. N-ajunge niciodata sa si scrie cum ar vrea, pentru ca timpul si gindurile ei sint inghitite, devorate de sotul caruia trebuie sa-i spele masina, de copiii care trebuie sa fie hraniti, de parintii pe moarte care trebuie alinati, de rufele care trebuie spalate, de. 

In alta povestire e o studenta care are timp de biblioteca. Si numai de asta. Isi adora si idealizeaza profesorul in virsta. Lucreaza la o teza despre limitele capacitatii creatoare a femeilor, teza pe care spera ca profesorul o va aprecia. E cuminte si la locul ei, isi cunoaste limitele si nu se indoieste ca profesorul e ne-limitat in capacitatile lui creatoare. Numai ca, vizitindu-l acasa, il vede alaturi de tinara-i sotie, papusica perfecta, in fata careia profesorul nici macar nu-si pune problema creativitatii. In baie, la uscat, atirna indispensabilii distinsului intelectual…

Toate spalatoarele de vase care viseaza biblioteci ajung la „sfirseala, revolta si remuscare”. Barbatii ne-limitati din viata lor nu banuiesc nimic. Ei isi dau doctoratele, isi scriu cartile, isi conduc santierele, convinsi ca nevestele, studentele, dactilografele lor sint foarte multumite si recunoscatoare. Convinsi ca modestia feminina e un lucru cert si pe care se pot baza. Uimiti atunci cind ele fac mici crize de lacrimi, asa, din senin.  

M-am gindit de multe ori la mama, citind. Si la bunica. Uneori chiar si la mine. Ba mi-au mai dat si lacrimi pe alocuri Imposibil sa te concentrezi pe textualism daca esti femeie, imposibil sa nu te identifici rudimentar cu personajele. Pentru cronici in care se vorbeste despre optzecism si alte alea cautati in alta parte.

Mi-ar fi placut mult sa se incheie volumul cu o povestire in care personajul Adriana Bittel face o vizita la Bellu si vede mormintul Rodicai Ojog-Brasoveanu. Si zimbeste. Fara „sfirseala, revolta si resemnare”. Cu admiratie pentru o femeie care a spalat vase toata viata, a inventat-o pe Melania cu motanul ei si si-a pastrat locul modest in cavoul familiei.