Frica de literatura
Luminita Marcu, Mansarda cu portocale. Puzzle spaniol, Polirom, 2006
Ei, am mai si sarit niste pagini pe ici pe colo, recunosc. Cel putin alea despre Kogalniceanu, interviurile cu Savater si cu Bastenier. Sau le-am citit in diagonala. Autoarea spune undeva ca ea nu sare niciodata pasaje din romane, eventual abandoneaza cu totul lectura. Corect. Nici eu nu sar. Doar din cartile pur informative sau de critica 
Evident, sint destul de multe carti pe care le abandonez sau pe care doar le rasfoiesc, din care citesc un capitol, doua. Nu-mi permit sa pun aici insemnari despre asemenea lecturi fragmentare, ca sint irelevante pentru altii. De data asta cred ca merita. Am „sarit” din Mansarda mai ales in prima jumatate, pina m-am prins ca nu e de fapt o culegere de articole si cronici publicate si selectate dupa un criteriu tematic. Credeam, superficiala si grabita, ca e un debut clasic de critic literar, un pic mai non-conformist. Adica in loc sa debuteze cu un volum cuprinzind textele ei care au facut cea mai mare vilva la vremea respectiva, Luminita Marcu debuteaza cu texte pe o tema aleasa special pentru ca nu e la moda, nu e cine stie ce actuala, nu risca sa stirneasca polemici. Nu risca, de altfel, nici sa ingroase imaginea de tinar (critic) furios si vehement pe care o are autoarea. Dimpotriva, pare un fel de rebranduire Noua imagine a Luminitei Marcu, asa cum reiese din Mansarda, e mult „indulcita”.
Pina la urma m-am prins, totusi, ca nu e (numai) o rebranduire. Ca volumul cuprinde, e adevarat, articole despre Spania, dar e mai mult decit atit. Si acum ma scarpin in cap cam incurcata, ca urmeaza sa spun cum adica e „mai mult”. Critifiction? Nu ma pricep la treaba asta. Raymond Federman zice (nu mai stiu pe unde, undeva pe net, in orice caz): „Critifiction erases the line between genres. A piece of critifictional writing brings together fragments of fiction, poetry, theory, criticism, quotation, misquotation, pla[y]giarism, or whatever is available to the writer. As such, Critifiction becomes digressive and discontinuous.” La pagina 171, un prieten ii vorbeste despre Borges: „exact amestecul ala de critica-eseu si literatura la care visezi tu”. Hmm… Ma gindesc ca n-ar fi ocolit cuvintul, „critifiction”, daca asta ar fi vrut sa faca, in fond autoarea e profesoara de literatura!
Pe coperta a patra: „Mansarda cu portocale mixeaza confesiunea cu seriozitatea eseistica [...] De aceea, textele critice din zona studiilor literare sint dublate de fragmente de jurnal intim.” Intr-un interviu din „Observator cultural” autoarea explica mai clar: „E un tip de scriitura care nu prea se practica la noi. La noi exista fie carti de critica, fie carti de proza. Foarte rar gasim hibrizi. E riscant pentru ca nu e o carte academica; va dezamagi lumea academica in care mai functionez eu din cind in cind. Pe de alta parte, va dezamagi un scriitor care se asteapta sa citeasca proza si gaseste un capitol despre Kogalniceanu. E un risc: ma astept sa nu se inteleaga acest joc. Pina la urma, ce e aceasta carte, e critica sau e proza? Eu pot sa spun cum mi-as dori sa fie vazuta…[...] in fine, eu mi-as dori sa fie vazuta in zona literaturii”.
OK, nu-mi mai bat capu’, in cazul asta: sa fie literatura. Din pacate, cu aceasta concluzie, ar trebui sa ma intorc si sa citesc de la inceput ca sa-mi pot da seama daca hibridul functioneaza, respira, in fine, daca e viabil. N-am rabdare. Mi-e si putin ciuda ca nu exista o prefata care sa le explice la prostii ca mine toate chestiile astea Fragmentele de jurnal si confesiunile prudente presarate printre eseuri si critica obisnuita te mai fac sa-ti fie ciuda si ca Luminita Marcu n-a luat taurul de coarne (romaneste, bre) si s-a multumit doar sa-l intarite cu cirpa aia rosie (spanioleste, ca la corida – feel free sa faceti misto de vocabularul meu). Pentru ca, ati inteles probabil, scrie foarte bine. Reuseste sa te introduca in lumea unei tinere intelectuale care se stie frumoasa si bine imbracata, care a fost tocilara in scoala (o zice ea), care nu se simte deloc in largul ei in afara scolii si de aceea face tot posibilul sa revina in banca, in fata catedrei, nu in spatele ei, fie si pentru a invata o limba straina, spaniola. E pur si simplu imposibil sa nu te gindesti la Sylvia Plath! Mai ales ca si The Bell Jar incepe tot cu o tinara literata pierduta in lumea revistelor glamoroase. Luminita Marcu isi incepe cartea cu o excursie la Madrid cu ocazia lansarii unui telefon mobil. Din fericire, nici vorba de vreo tentativa de sinucidere Apropo de sinucidere, nu stiu unde am citit ca ar fi o carte „vesela”. Oi fi eu defecta, dar nu mi s-a parut prea vesela, dimpotriva, se vorbeste destul de mult in ea despre deprimare, despre probleme in amor etc.
All in all, interesant, bine scris si… dezamagitor. Ca nici eu nu m-am lasat sedusa de capitolul despre Kogalniceanu Hibrid, experiment, critifiction, fie ce-o fi, mie mi se pare mai degraba frica de literatura. O frica fara absolut nici un motiv, as putea sa bag mina in foc. Poate ca, daca flirtul cu Spania a fost o terapie (“M-a vindecat o data de Romania, apoi de mine insami”), si Mansarda cu portocale va functiona la fel si data viitoare o sa capatam literatura „adevarata”, ne-modificata genetic, din partea Luminitei Marcu. Mie cred ca mi-ar placea.
Articole (RSS)
Comentarii (RSS)
30 noiembrie 2006 la 6:49 pm
so,ce-i dai ?admis sau respins? preponderent atractiv sau plictisitor?
daca inteleg bine(eu am tot rasfoit cartea incercand sa ma edific: merita sau nu cumparata?) – aceasta intelectuala frumoasa si bine imbracata o mai da si-n bara cu pagini de manual (Kogalniceanu ,dar pe alocuri si altele)
30 noiembrie 2006 la 8:40 pm
pai pt mine e clar admis
da numai ca pe mine greu ma convinge cineva sa citesc despre kogalniceanu
si preponderent atractiv
si paginile alea nu-s de manual, au contraire, ce ziceam io de critifiction?
1 decembrie 2006 la 9:40 am
Sunteti prea moderna
Sunt si carti pe care le sari din pasaj in pasaj, cum ar fi “Ingeniosul bine temperat”, ce carte de geniu, am sarit din pasaj in pasaj dar pâna la urma nu mi-a scapat nici un cuvant. Autorul vrea sa-si incheie opera tot cu un dictionar. Dar divaghez.
1 decembrie 2006 la 12:06 pm
vlad, chiar nu vrei sa ne tutuim? Hai, te rog io
Ziceam de carti pe care nu le citesti integral indiferent de ordinea in care citesti – MHS da, imposibil de citit cuminte, cap-coada, ca si Dictionarul khazar si altele, da totusi le citesti integral! (desi, daca stau bine sa ma gindesc, am indoieli ca am bifat chiar tot din dictionarele lui MHS…)
3 decembrie 2006 la 4:09 am
Lucia, te invidiez! Cum de ai asa mult timp pentru citit? Zi-mi si mie care e secretul pentru ca in ultimul timp nu prea am avut cand sa citesc sau sa scriu despre ce am citit cu ceva timp in urma :-
3 decembrie 2006 la 11:50 am
ionuca, lasa, dragutza, ca tie la virsta ta ti-ar trebui mai mult timp pentru dans, ris si voie buna
io la douaj’ de ani aveam abonament la discoteca nu la biblioteca
4 decembrie 2006 la 11:06 pm
cred ca volumul Luminitei e mai curind un act social decit unul literara: a reusit sa aduca-n lumina tot ceea ce ar fi ramas cu totul ascuns. Recunos: am cunoscut-o abia acum, intrind in contact cu fragilitatile (fragilitatea) ei, cu dezamagirile ei… Si, de ce nu, am apreciat faptul ca nu si-a strins cronicile…
5 decembrie 2006 la 6:28 am
bas, pe mine chiar m-au atras fragmentele l;iterare – dpdv social nu comentez
26 aprilie 2007 la 10:52 am
[...] dori sa fie vazuta…[…] in fine, eu mi-as dori sa fie vazuta in zona literaturii”. Luciat, Terorism de cititoare 5 [...]
7 decembrie 2007 la 10:59 pm
Mda, dintr-un anumit unghi chiar e amuzanta (da’ rau de tot): mi-e imposibil s-o vad pe Marcu in psotura unei tinere intelectuale frumoase, bine imbracate (hahahaaaa…era o gluma, nu?) si tocilare (asta-i si mai tare!
). Cine-a reusit sa ajunga la sfarsitul cartii (fara sa sara nimic!) e un erou! 
Mai ales cand cunosti personajul totul devine de o mie de ori mai amuzant.
8 decembrie 2007 la 4:52 am
@ bombarolo – nu mi-a placut comentariul tau. nu stiu cit de frumoasa, bine imbracata si tocilara e autoarea. ce stiu e ca ma indoiesc sa existe multe femei pe lume care sa NU se simta, macar din cind in cind, frumoase, bine imbracate si… destepte (ma rog, “tocilara” e un cuvint urit pt mine
). mi s-a intimplat si mie, cu umilinta recunosc 
(noroc ca sint anonima, ca altfel o mie de ani n-aveam curajul asta!) – in fine, nu chiar asa, dar orisicit
pasajele in care autoarea se “lauda” suna extraordinar de autentic, indiferent cum o vede pe ea unul sau altul in viata de zi cu zi. si, in afara de asta, in cartea aia chiar exista un personaj – curajos, cum spuneam, chit ca e posibil sa fie si o doza de inconstienta
10 decembrie 2007 la 12:50 am
A, nu era asta problema (ca se simte Luminita intr-un fel sau altul), doar ca e un gen de fiinta care pe mine ma dezgusta din foarte multe motive… Unul ar fi lipsa completa de talent completata de agatarea cu ghearele si cu dintii de oricine ar putea-o ridica… Pe mine personal ma ingrozesc persoanele insistente care in realitate nu au absolut nimic de comunicat.
10 decembrie 2007 la 6:20 pm
@bombarolo – ba exact aia reiesea ca e problema, din comentariul tau. acu’ mai reiese ceva: ca nu-ti place autoarea si tii mortis sa afle lumea – ok, am aflat
ca o cunosti personal si ai ceva cu ea. in concluzie: nu ma intereseaza ce zici despre autoare, parerea ta, provenita din altceva decit din ce scrie, e irelevanta pt mine si pt cititori, in general
12 decembrie 2007 la 8:07 pm
M-ai incitat si de ieri pana azi am reluat cartea: cred ca mai degraba as accepta-o pe Luminita… Mai bine ramaneam la prima lectura, mi s-a parut si mai slaba acum! Plus senzatia accentuata ca pur si simplu mi-am pierdut timpul…
12 decembrie 2007 la 8:11 pm
@ bombarolo – nu stiu ce sa zic. doar nu vrei sa ma simt acum vinovata ca ai reluat cartea
dar jos palaria daca ai simtit nevoia s-o faci, mi se pare o chestie cinstita si f ok
12 decembrie 2007 la 8:18 pm
o, nu, asta ar mai lipsi!
Cred ca eu aveam un sentiment de vinovatie cand mi-ai spus ca am ceva cu autoarea… am vrut doar sa verific daca sentimentul asta negativ se rasfrange asupra cartii (ceea ce nu ar fi fost just). Atata tot.
12 decembrie 2007 la 8:19 pm
@ bombarolo – pai de-aia am zis si eu ca jos palaria