Terorism de cititoare

Deja-lu

In „Dilemateca” nr. 8, Ioana Pirvulescu spune despre cei trei ani in care a facut saptaminal cronici de intimpinare: 

„Dintre toate necazurile pe care le stie orice critic, prea cunoscute ca sa le repet, am avut si unul mai personal, de sanatate, sa-i spunem. Adormeam. La inceput nu adormeam decit la cartile foarte-foarte-foarte proaste: citeam citeva pagini si cadeam secerata. Ma trezeam, citeam iar, iar adormeam. E o judecata de valoare neomologata de critica literara, asa ca o tineam pentru mine. Nu scriam despre aceste carti. Dupa un an am inceput sa adorm si la cartile proaste, dupa doi, si la cele asa si-asa, la care trebuia sa scriu. Si scriam asa si-asa.” 

Ei bine, de citeva zile am aceeasi problema de sanatate ca Ioana Pirvulescu, desi s-ar putea sa fie alta cauza: cad secerata dupa 10 pagini din Derapaj! Ceea ce nu vrea sa spuna ca e o carte foarte-foarte-foarte proasta, ar fi culmea! Numai ca n-am ce face, la fiecare paragraf am o senzatie coplesitoare de deja-lu… Spre deosebire de deja-vu, despre care se spune ca produce neliniste, deja-lu-ul produce o liniste completa, adica ne-perfectibila. Nu e de fapt plictisitor, nu e nici prost scris, nu e nici… adevarul e ca nu e nicicum. In fond, e destul de agreabil. Iau perna in brate cu voluptate, nici un gind nu se mai naste sa-mi tulbure armonia sufleteasca, adorm un somnulet foarte zen, foarte… odihnitor.  

Sint la pagina 260