Terorism de cititoare

Cyberpunk si mainstream grotesc

Ion Manolescu, Derapaj, Polirom, 2006

fragmente

Cu mina mea mi-am facut-o. Trebuie, acum, sa scriu despre acest Derapaj de 650 de pagini cu care mi-am inceput anul. Am mai presarat cite o rautate, aici si aici.

Despre ce e vorba: despre un profesor de literatura in Romania tranzitiei care isi detesta viata si cariera si cam pe toata lumea in afara de iubita lui perfecta. Daca se oprea aici era in regula. Dar abia incepe: o harta misterioasa apare pe un horn, iese la iveala un complot mondial de traficare a amintirilor si neuronilor, din care fac parte scriitori, pictori, generali, ITisti si cine mai vreti voi. Amintirile cu valoare pe piata merg de la copilaria in comunism la plimbarile prin Viena ca bursier. E rapit „cel mai mare scriitor roman in viata” (nici daca imi smulgeti unghiile nu va spun cine e – cititi si voi 650 de pagini daca va roade curiozitatea!). A, bunicul protagonistului e cumva cheia misterului, na!

Senzatia de deja-lu s-a confirmat la final, cind am rasfoit un pic celelalte doua carti ale lui Manolescu pe care le am: Videologia si O lume disparuta. In prima se gaseste reteta, fisa tehnica a romanului, iar in a doua (volumul e colectiv, contributia lui Manolescu e doar de vreo 30 de pagini) miezul povestii care a fost expandat in Derapaj. Se pot gasi in aceste 30 de pagini chiar si fragmente preluate in intregime, de exemplu un pasaj despre bunicul autorului: <Fostul mosier interbelic [...] Mai tirziu, atins de scleroza si tintuit la pat de o semipareza, avea sa se trezeasca o data la citeva zile, pentru a-si intreba familia de care avusese grija: „Piine? E piine?”>. Sau pasaje care ar fi putut linistite sa faca parte din marele Derapaj: „Eram proprietarul unei arhive neuronale de date, imagini si senzatii pe care aveam s-o pastrez cu sfintenie, ferita de ochii curiosi ai Securitatii.” In consecinta, daca vreti un sample din Ion Manolescu, ceva mic si usor de citit, fara risc de plictiseala, va recomand O lume disparuta (tot Polirom, 2004 – vad pe site-ul lor ca e inca disponibila).

Din Videologia (Polirom, 2003), iata reteta: „Pentru Mc Caffery, categoria de SF postmodern reprezinta un hibrid de genuri si stiluri (ca si volumul insusi, combinatie spectaculoasa de teorie, proza si poezie) in care cyberpunkul si mainstream-ul grotesc se malaxeaza in forma estetica a colajului universalizat.” (p. 137) Ma rog, ar fi multe retete din aceeasi familie (de ex. „proza mediatica” la care s-ar incadra tot cyberpunk-ul, dar si alde Pynchon, Rushdie, Douglas Coupland). Eu am citit Neuromantul al lui Gibson ca sa vad cu ce se maninca acest faimos cyberpunk – dupa ce am citit Videologia, evident. Manolescu stie sa te trimita la biblioteca, imi inchipui ca e un profesor foarte talentat. Bineinteles ca n-am inteles ca doar nu se face primavara cu o floare. (Eventual si Cory Doctorow, cu Someone comes… face tot cyberpunk postmodern – e un pleonasm, nu? Pe-acolo, in orice caz – si un indiciu bun in acest sens mi se pare mie faptul ca lui Horia Nicola Ursu, editor de Doctorow la noi, i-a placut Derapaj – uite ce frumos isi aprofundeaza omu’ cunostintele teoretice pe un blog )

Ei bine, ia va rog luati voi una bucata profesor de literatura romana la Universitate care in timpul liber (ma rog… ) se specializeaza in dracii de-astea cyberpunkiste. Ce credeti voi ca va scrie intr-un roman? Proba de perspicacitate. Nu era cazu’ sa citesc 650 de pagini ca sa trec proba. „Malaxeaza” tot. Ii iese un colaj universalizat rau, da’ rau, nu asa!

1. „hibrid de genuri si stiluri” – daaa, de la stilul jurnalistic (in pasaje teribil de plicticoase despre gropile din sosele sau despre cum sint platiti profesorii), la eseuri pe tema „textualitatii ergodice” (e ceva de genul asta pe Wikipedia, daca vreti sa stiti mai multe – mi-a zis si mie criz de la culturavura), la poezii cu partidu’ (serios, exista si sint f. misto, mi-e lene sa caut)

2. „combinatie spectaculoasa” – da, e spectaculoasa transformarea lui Camil Petrescu intr-un mare mafiot care a pus mina pe primul nanocomputer din istorie, pentru care se bat alti mafioti, ba chiar „agenturi straine” (naratorul ne spune in alta parte ca l-a predat la facultate ca fiind o autoare deghizata in autor ); e spectaculoasa transformarea istoriei literaturii romane intr-o poveste de spionaj (Neacsu are si el rolul lui);

3. „mainstream-ul grotesc” e chiar asa: grotesc. Elena Vladareanu spune pe buna dreptate pe blogul ei ca a gasit un „ton de tzatza” exasperant. Protagonistul Alexandru Robe e foarte mindru de stiinta lui in asortarea ciorapilor cu cureaua (nu cu camasa!), superbissima lui iubita, Maria, e rafinata posesoare a unei tehnici subtile de a-si arata sinii ca sa moara barbatii de pofta (respectiv si-i ciupeste singura la toaleta – stiti vreun emoticon potrivit pe care as fi putut sa-l bag aici?), iar amindoi stapinesc arta de a-si parca rabla de Opel ruginit departe de intrarea in cafenelele de fitze pe care „iubesc” sa le frecventeze. (Asta cu „iubeam sa” m-a scos din minti de nenumarate ori.) Dialogurile care urmaresc seducerea unui cititor avid de porcarioare sint pur si simplu niste porcarioare. Replici de doi lei, glumite rasuflate, umor de scoala generala etc. Senzatia e ca la un film american de-ala de se vinde la pachet cu alte doispe. Banuiesc ca la asta se referea Agopian cind zicea ca ar fi vorba despre „un dispret urias pentru ceea ce, pe vremuri, se numea literatura”.

Si gata, c-am obosit. Ideea e ca romanul chiar merita citit daca va intereseaza foarte tare o aplicatie practica a teoriilor cyber-frizomatico-ergodice. Sau daca sinteti Horia Nicola Ursu Sau daca, nu stiu, daca va tin curelele. Mie mi s-au cam rupt. Uf, da’ bine c-am scapat! (Poate mai scriu totusi miine ceva, ca vad ca am uitat multe – mai suportati?)