Cind cititoarea se teme de cosmaruri…
Aglaja Veteranyi, De ce fierbe copilul in mamaliga, trad. Nora Iuga, Polirom, 2003 (Warum das Kind in der Polenta Kocht)
Recitit din cauza cartii lui Jelinek. Daca m-as stresa un pic, cred ca as gasi o explicatie rationala – prefer totusi sa spun doar ca am asociat imediat si involuntar aceste doua romane.
Si de data asta Aglaja Veteranyi mi-a produs o stare de inconfort abia suportabil. Cartarescu zice pe coperta 4 ca e un „cutremurator document psihiatric”. Din lecturile mele dezordonate si amatoristice despre psiho-chestii (psihiatrie, psihanaliza etc.) am retinut ca frica de a nu innebuni e in sine un simptom (ma rog, poate ca la fel de simptomatic e sa fii convins ca n-ai nici o problema la cap). Ei bine, exista carti, filme, imagini care ma fac sa ma tem ca o sa am cosmaruri – cind imi dau seama de teama asta parca-parca adie spre mine si teama ca o iau razna. Moment in care lucrurile se complica si mai mult, pentru ca e un semn de saracie intelectuala sa te crezi imun la „nebunie” – or de prostie mi-e mult mai frica decit de tacaneala. Cind ajung aici, e aproape sigur ca urmeaza sa am cosmaruri.
O sa spuneti ca e o dovada de mare valoare ca o carte are efecte asa de puternice asupra psihicului unui cititor. Mmm… nu stiu ce sa zic. Ma gindesc uneori ca literatura foloseste si ca sa… innebuneasca altcineva in locul tau. Sa traiesti si tu, cititorul sanatos la cap, experienta fascinanta a nebuniei, dar fara riscuri, prin procura. Toata lumea vrea sa stie cum e sa-ti pierzi mintile. Dincolo de adictie, asta cred eu ca e principala atractie a drogurilor. Sa te imbeti, sa-ti injectezi substante halucinogene, sa te indragostesti… voila citeva variante la indemina. Frustrante toate, pentru ca n-avem curajul sa le ducem pina la capat, ca asta ar insemna sa ne pierdem complet mintile si atunci, evident, n-o sa mai stim deloc cum e de fapt sa-ti pierzi mintile – ca nimic nu poate fi stiut decit cu mintea 
Literatura e net superioara drogurilor din acest pedeveu. Poti sa traiesti, identificindu-te cu un personaj, cele mai teribile simptome de schizofrenie, de paranoia, de ce-o fi – si da, tine de arta scriitorului sa te faca sa le traiesti – dar intotdeauna lectura asta primitiva, prin identificare, e dublata de o lectura mai avizata care tine lucrurile sub control. La fiecare zece rinduri, sa spunem, cind iti ridici ochii din carte si vezi pe geam ca afara ploua sau nu ploua, te intorci la sanatatea ta mintala (atita cita e, normal ).
Esti la cirma, impreuna cu scriitorul. Numai ca pentru asta trebuie ca, mai intii si mai intii, sa fie la cirma scriitorul. Cititorul e ca un actor care joaca (cel putin) doua roluri: acum esti personajul, acum esti autorul, personajul – autorul, si tot asa. Daca autorul nu e la cirma, atunci tot echilibrul asta e distrus si bietul cititor n-are de ales, e nevoit sa bata pasul pe loc: personaj – personaj, personaj – personaj. E prea mult, orice s-ar zice.
Ca sa ma intorc la Aglaja Veteranyi, dupa ocolul asta luuung, prea rar am dat de autor, in momentele cind ridicam ochii de pe pagina. O fi numai in capul meu, tot ce se poate. Am citit (de doua ori!) gresit, chiar daca am cit de cit experienta lecturii. Din cartea lui Didier Anzieu, Psihanaliza travaliului creator, pe care din pacate am abandonat-o pe la mijloc, mi-a ramas o idee fixa: creatia depinde, in esenta, de capacitatea autorului de a face o „regresie controlata” in inconstientul sau. De capacitatea lui de a se scinda: pe jumatate „nebun”, pe jumatate lucid. Ei, eu din Aglaja Veteranyi n-am recunoscut jumatatea lucida. Regresia ei nu mi s-a parut „controlata”.
Daca e asa, daca am dreptate, atunci asta nu e literatura. E un „cutremurator document psihiatric”. Ceea ce explica inconfortul meu: nu sint o buna cititoare de documente psihiatrice. Sper totusi ca sint o buna (macar pasabila) cititoare de literatura.
Daca n-am dreptate, rezulta ca nu sint o buna cititoare de literatura. Asa ca n-am ce face, ca sa-mi conserv imaginea de sine de care-mi depinde functionarea in siguranta pe mai departe , sint obligata sa trag concluzia ca asta nu e literatura. Naspa rau, ca doar concluzia asta nu se bazeaza pe nimic altceva in afara de teama de cosmaruri.
Hai ca n-o mai iau de la capat. Inchid cu stampila „nerezolvat” cazul copilului care fierbe in mamaliga.
Articole (RSS)
Comentarii (RSS)
25 ianuarie 2007 la 10:31 am
“Regresia ei nu mi s-a parut „controlata”.
Daca e asa, daca am dreptate, atunci asta nu e literatura. E un „cutremurator document psihiatric”.”
daca ai dreptate ca nu e controlata, sau daca ai dreptate ca , necontrolata, regresia nu e literatura?
si eu mi-am pus intrebarea daca e sau nu e literatura.
in arta plastica exista “arta bruta”, a nebunilor si copiilor, considerata arta prin de catre unii, si de altii nu. asa ca unii o expun la cele mai mari muzee din lumea, altii nu o accepta nicidecum-depinde de ce conventie au ales. pe unii nu poti, pur si simplu, sa nu ii numesti artisti, chiar daca intre timp nu ii mai poti oameni.
cred ca pana la urma si decizia daca ceva e sau nu e arta ne apartine personal, avem voie sa alegem. eu in cazul cu copilul din amamaliga nu am putut decide nimic.
dar cred ca cineva care citeste multa poezie e mai capabil decat mine sa o inteleaga privind-o ca pe un poem, in zona aia controlul e mai putin important.
25 ianuarie 2007 la 10:36 am
Hei! Aglaja Veteranyi scrie poezie – tu încerci să o judeci din perspectiva prozei. Ai citit Cristi Popescu? Sau Urmuz? În literatura europeană sînt sute de exemple de gen.
.
Textele de felul ăsta se judecă din perspectiva tensiunilor care se acumulează în ele.
Şi a stilului, desigur, care la Aglaja Veteranyi e superb – voit infantil, tremurat şi foarte, foarte expresiv.
Spui “Daca n-am dreptate, rezulta ca nu sint o buna cititoare de literatura.” Cred că nu eşti o bună cititoare de poezie. Dar asta se poate rezolva, cred
Cele bune
25 ianuarie 2007 la 10:45 am
aaa…
pai pina una alta cred ca regresia necontrolata nu e literatura… nu sint suprarealista
si mai cred ca si la poezie e necesar controlul… tot pina una alta
asta in cazul nebunilor
in cazul copiilor e si mai si – nu cred nici macar ca sportul de performanta practicat de copii e sport adevarat – adica ma oripileaza gimnaste care n-au ajuns la pubertate si sint considerate sportive – sint niste copii chinuiti si atit din punctul meu de vedere
geniile precoce iarasi sint niste ciudatenii greu de admis pt mine – uneori mi se pare ca sint doar victime ale adultilor, alteori nu mai stiu ce sa cred (despre Mozart, de ex)
iar controlul asta e destul de greu de definit si el – poate fi de ex faptul ca autorul doar isi organizeaza materialul la rece, sau, in fine, intr-un mod justificat rational
dicteul automat, ca sa dau un ex celebru, e un astfel de mod de organizare
25 ianuarie 2007 la 11:04 am
Ah, asemenea intrebari complicate eu nu mi-am pus, asa, ca cititor din pasiune, fara nici un fel de teorii literare in spate.
Pentru mine este o carte cu puternice urme autobiografice, un text poetic, care m-a cutremurat. Am citit cam tot ce a scris Aglaja Veteranyi, inclusiv textele postume, toate seamana, toate se invirt in jurul aceleiasi obsesii: a mortii, a trecerii.
Nu stiu cum suna in romaneste, in germana textul ei are o putere deosebita de sugestie, se lucreaza in imagini *fixe*, care radiaza o atmosfera aparte.
Oare se intelege ce vreau eu sa debitez aici?
25 ianuarie 2007 la 11:11 am
da, probabil si la poezie. dar lipsa controlului trece mai usor neobservata si cititorul decide, saracu’, ca n’a inteles.
25 ianuarie 2007 la 11:20 am
aglaja, imaginile acelea fixe, cu atmosfera, mie mi s-au parut ca incercau sa intre in lumea mea ca monstrii din filmele de groaza in plin poltergeist intr-o casa de om lipsita de aparare. asa ca am luat o atitudine rece si i-am urmarit de la geam, dar nu le-am lasat putut lasa loc sa intre. e o doza de inuman intr-o forma aparent umana pe care sensibilitatea mea nu mi-a permis sa o gust poate la valoarea pe care i-au dat-o altii.
25 ianuarie 2007 la 11:21 am
yanush – mda, posibil sa nu fiu o buna cititoare de poezie
Citit si Cristi Popescu si Urmuz si altii din sutele alea de exemple… da’ nu mi-au dat, totusi, cosmaruri 
e adevarat ca e superb scris si ca tensiunile se acumuleaza insuportabil… pt mine nu e destul, na
aglaja – sigur ca se intelege – nici eu n-am teorii complicate in spate, dimpotriva, incerc sa ma apar de niste chestii foarte irationale
25 ianuarie 2007 la 12:50 pm
cartile Aglajei Veteranyi sunt mai mult poeme suprarealiste. Citind tot ce s-a tradus la noi , am vazut ca lucrurile se leaga, imaginile se reiau, se imbogatesc.
E drept ca si filmul lui Metzger m-a ajutat [am mai povestit un pic despre el]
Aglaja a devenit caz psihiatric abia dupa ce s-a sinucis, nimeni n-a prevazut ca va face asa ceva.
25 ianuarie 2007 la 1:08 pm
Si aici http://www.bookblog.ro/beletristica/de-ce-fierbe-copilul-in-mamaliga/ este recenzia lui Woodisor la aceasta carte
25 ianuarie 2007 la 2:04 pm
aglaja… “ca cititor din pasiune”, cum spui tu, poţi să citeşti doar blogul micului agramat zoso sau revista culturală “Libertatea”…
25 ianuarie 2007 la 3:12 pm
white noise – posibil si asta, sa ma fi gindit la biografia autoarei – ciudat, ca de obicei nu mi se intimpla
nici la virginia woolf, nici la cristi popescu etc. 
ionuca – o singura rugaminte, sa nu te superi, numai ca n-as vrea sa mai lasi linkuri de-ale mele pe bookblog (am avut o experienta neplacuta cind am lasat eu acolo un link de-al meu si vai, ce mi-au auzit urechile
)
aici, cum am mai zis, eu multumesc de orice alt link din exterior
yanush – bullshit! altfel lumea cititorilor se reduce, draga yanush, la tine si prietenii tai, ceea ce e cam putin
lasa-ne si noua o sansa 
si lasa-ti si tie o sansa, daca (mai) vrei ca poezia sa coboare in strada, la modu’ propriu, nu metaforic 
asa ca ma mai gindesc)
(btw, am luat f in serios ce-ai zis tu de poezia Aglajei Veteranyi, ca uneori am mai multa incredere in tine ca “cititor de poezie” decit in mine – ceea ce demonstreaza ca chiar meritam o sansa, nu?
25 ianuarie 2007 la 3:51 pm
N-am citit cartea. Am vazut spectacolul de la Teatrul Odeon, in regia lui Radu Afrim.
Mi-a placut mult, astfel incat nu pot sa resist sa nu vorbesc despre el.(daca crezi ca excede ceea ce se discuta aici te rog sa stergi)
Aglaja Veteranyi s-a nascut in Romania, spectacolul este povestea copilariei sale.
Circul, cu lumea lui. Familie. Si muzica romaneasca.
Doi copii: Ada Milea, care semneaza si muzica spectacolului si Antoaneta Zaharia, in rolul Aglaja minunata, expresiva, careia merita sa-i vezi expresiile fetei. (care, ca sa pastrez tema blogului a scris o carte,” Garsoniera in centru”, pe care am citit-o pentru ca imi place actrita dar pe care n-am inteles-o)
Temerea Aglajei ca mama va cadea la un moment dat din cupola circului era alungata de ceea ce-i spunea sora ei, si anume povestea copilului care a cazut in mamaliga. Povestea a fost lait motivul piesei. Si povestea Ada Milea astfel incat drama copilului care ar fi trait momentul pierderii mamei in urma prabusirii din inaltul cupolei circului, ti se parea minora.
Adriana Trandafir in rolul mamei. a tinut in mana spectacolul asa cum isi tinea si familia.
Dupa ce am mai vazut piese puse in scena de Radu Afrim mi s-a parut ca “ De ce fierbe copilul in mamaliga “ nu seamana cu el, cu modul lui de a se exprima. N-am simtit nimic din stilul nonconformist al lui prezent in alte spectacole. Spectacolul a fost uman, viata personajelor pusa pe tapet, mama fiind cel mai puternic personaj.
25 ianuarie 2007 la 5:45 pm
Ah, scuze, nu stiam!
Nu mai fac! 
25 ianuarie 2007 la 7:47 pm
mariana – n-am vazut spectacolul, dar mersi pt comentariu
ionuca – no problem, de unde era sa stii?
25 ianuarie 2007 la 8:50 pm
luciat, stai calma… se mai agita cate un nervos, dar cata vreme pe admini nu ii deranjeaza, nu e nici o problema… (si pe admini nu-i
)
25 ianuarie 2007 la 9:33 pm
Cu placere
Recitind ce-am scris mi-am dat seama ca emotia pe care mi-a lasat-o spectacolul a fost mai mare decat am reusit eu sa povestesc acum. A fost o bucurie.
Nu s-a mai jucat de mult dar, daca se va relua sa nu-l ratezi.
26 ianuarie 2007 la 9:08 am
@mariana te invidiez pentru vizionarea spectacolului.
Si in Germania am vazut o inscenare, foarte frumoasa, cu multa atmosfera romaneasca.
Am avut fericirea sa particip chiar la un festival de carte, la care Aglaja si-a prezentat scenic cartea. A fost ceva deosebit, s-a observat ca vine dinspre teatru …
26 ianuarie 2007 la 11:33 am
jen – mai calma decit atit nu se poate
admin-ul care-si exprima certitudinea ca pe viitor o sa ma indrept si n-o sa mai las linkuri avea dreptate 
26 ianuarie 2007 la 4:44 pm
si daca nu s-ar fi stiut nimic despre autoare si cartea ar fi fost judecata si receptata pentru ceea ce este?
Dupa ce am terminat ‘Raftul cu ultimele suflari’, aproape ca imi venea sa imi pun streangul de gat…
26 ianuarie 2007 la 5:07 pm
puck – pai eu nu cred ca am tinut cont de sinuciderea autoarei, mai ales ca am mai citit carti scrise de sinucigasi…
“raftul…” nu l-am citit si nici nu prea cred ca o sa-l citesc – mi-ajunge copilul care fierbe in mamaliga
27 ianuarie 2007 la 7:21 am
yanush, cred ca si tu si aglaja vorbeati de alta pasiune si de alt cititor.
27 ianuarie 2007 la 11:36 am
[...] Cosmarurile pe care vi si mi le anuntam mai jos n-au intirziat sa apara. Noaptea 1: Intr-un loc ascuns si intunecos, stau in mijlocul unui teanc [...]
19 martie 2007 la 9:06 pm
Mi se pare mie sau echivalezi oarecum a fi indragostit cu a fi nebun sau drogat, pornind de la carti, filme si imagini?… Descopar cu surprindere ca m-am indragostit halucina(n)t de creatorii unor carti/imagini cu darul de a-mi arunca in aer simtzul realitatzii, stare pe care n-am avut curaj s-o duc pana la capat ca sa nu-mi pierd mintzile complet. John Fowles a fost unul dintre ei. Si n-am dus-o pana la capat in sensul ca n-am trait conform „rasturnarii de realitate” pe care o propunea. „Nimic nu poate fi stiut decat cu mintea”… in fond, ce vreau sa „stiu”? Cum e tzicneala?! N-am nici cea mai vaga dorinta sa cunosc cum se manifesta nebunia clinica, nici prin propria persoana nici prin procura. Poate e vorba de altceva; poate e vorba de multiplele feluri de nebunie existente. Unele specii de nebunie sunt creatoare, au ca rezultat chiar imaginile, filmele si cartzile de care vorbeam, desi nu cred sa ma pasca pe mine vreodata pericolul tzacanelii lui Van Gogh; totusi, un prieten imi spunea odata ca este ok sa fii nebun atata timp cat nu stii decat tu, deci mai exista o forma de nebunie, intre cea clinica si cea a artistilor. Adevarul e ca este perfect posibil sa ridici privirile de pe pagina si cand te uiti in jur sa nu vezi ca ploua afara, sa ai impresia ca ninge, cand realitatea e poate lapovitza, desi toata lumea o numeste ploaie fiindca lumea nu e totdeauna atenta sau nu se streseaza a se exprima foarte exact fiindca are probleme mai presante. Iar atunci controlul, luciditatea si curajul meu ca cititor-personaj activ ar consta in afirmatia „oameni buni, afara ninge mai degraba decat ploua!” Calitatea de co-autor nu tine de luciditatea si controlul carmaciului, capitanului, cum vrei sa-i spui, ci de „puterea mea de-a spune nu si da pentru ziua de maine” (Mirabela Dauer,… scuze
)