Terorism de cititoare

Patru ciudatenii

Balaur e in sesiune si, logic, are de invatat. La fel de logic, nu-i arde de invatat, ci de joaca. Drept pentru care povesteste pe blog cit de ciudat e el si-i pune si pe altii sa se autodemaste. Eu nu sint ciudata deloooc. Tot ce fac e rational, justificat si intemeiat, sint convinsa   De aceea o sa deturnez un pic tag-ul asta al lui (cum am de gind sa fac cu toate care vor mai urma, daca vor mai urma) si o sa povestesc niste ciudatenii provocate de carti.

1. Am fost bonapartista, 200 ans apres. Din cauza lui Stendhal, pe care l-am iubit cu pasiune in adolescenta si pentru care acum simt respect, devotament si tandrete fara margini. Cum el il iubea pe Napoleon, normal ca-l iubeam si eu pe Napoleon. Cu inflacarare, de parca oricind puteam sa ma inrolez si sa-mi dau viata la Waterloo. Daca pasiunea pentru Stendhal a suferit acea modificare previzibila, defuncta mea pasiune pentru Napoleon ma cam oripileaza acum. Care va sa zica oricine e capabil sa-si piarda uzul ratiunii pentru un conducator megaloman, daca pina si eu…  

2. Cind m-au facut pioniera, in clasa a doua, n-am simtit nici o emotie. Nu am nici o amintire de la ceremonie, imi amintesc doar enervarile de dupa, cind trebuia sa port costumul ala oribil. In schimb m-a innebunit faptul ca impionierarea (scuze) urma sa aiba loc la o cetate. O cetate adevarata! Nu mai vazusem asa ceva, dar stiam foarte bine cum arata, din povestile de care imi era plina imaginatia la 7 ani: ziduri cu totul si cu totul din clestar, impodobite cu nestemate, care straluceau de la soare te puteai uita da’ la ele ba. Mi-am luat o pereche de ochelari colorati, dintr-aia de bilci, ca sa nu orbesc uitindu-ma la zidurile de clestar. Poate asta e motivul pentru care nu-mi aduc aminte cum s-a petrecut evenimentul cu cravata rosie. Eram prea darimata de jalnica realitate a pietrelor cenusii. 

3. Kafka m-a facut cu adevarat sa intru in transa, la propriu. Incepusem Castelul la scoala, pe sub banca. La sfirsitul orelor am scos cartea din geanta de cum am intrat in bloc si am citit ca prin vis in timp ce urcam scarile. Cind am intrat in casa, n-am fost in stare de altceva decit sa ma asez pe jos in fata usii si sa citesc mai departe. Si stiti ceva? Acum vreo doi sau trei ani, recitind (probabil a patra oara) Castelul, am simtit ceva asemanator – un fel de desprindere fizica de mediul inconjurator. N-a mai durat atit de mult, din fericire   

4. Am visat si eu biblioteca. O sala uriasa, foarte solemna. Din care nu puteai imprumuta decit volumele pe care le-ai citit deja. Eram fericita ca in sfirsit am voie si eu acolo, ca pot lua cu mine multe carti. Fericire dublata de o tristete ucigatoare, cum numai in vis poate fi tristetea: pe rafturi foarte inalte, la care nu puteam ajunge nicicum, se aflau cele mai pretioase carti. Visul asta n-a fost in adolescenta, dimpotriva, la maturitatea deplina