Lacrimi si plictiseala
Nu pot sa ma abtin:
„De ce eram, Doamne, disperat la Paris? Nici ca puteam fi mai idiot.
Ma tot gindesc la acest fapt si-mi amintesc o insemnare a lui Cioran: «Paris: un oras in care ar putea fi persoane interesante de vazut, dar unde vezi pe oricine, numai pe ele nu. Te rastignesc plicticosii».
Si-mi spun ca, pe cind eram la Paris, n-am facut niciodata distinctie intre interesanti si plicticosi, foarte probabil pentru ca eu, cu stupida-mi disperare in spate, faceam parte din numerosul grup al plicticosilor.”
- Enrique Vila-Matas, Parisul nu are sfirsit
Asta-mi aduce aminte de o chestie care m-a socat in Usa interzisa. Liiceanu vorbeste, patetic dar foarte credibil, despre „darul lacrimilor”. Ca, fara el… Am asteptat rabdatoare, pina la capatul celor 350 de pagini, sa pomeneasca, macar asa, in treacat, macar din politete, si „darul risului”. Ei bine, nu. Doar, la p. 286, apare „darul de a plictisi”:
„Iar cind «demersul cultural» nu este conectat la o «nevroza», adica la o vibratie de fiinta, si este cultivat in sine, atunci autorul acela va fi culturalmente util, dar va risca sa poarte cu el peste tot in lume, ca pe propria-i umbra si ca pe un blestem, darul de a plictisi.”
Complicata treaba cu plictiseala 
Articole (RSS)
Comentarii (RSS)
9 februarie 2007 la 9:05 am
Am o gramada de respect pentru Liiceanu (chiar daca-i cam lipseste simtul umorului si e lesne autogonflabil), dar Usa Interzisa abunda in aiureli, hai, sa le zicem mai blind
“contradictii”. Mi se pare foarte caraghios ca un om care e pe antidepresive se apuca sa-mi tina prelegeri despre lume si viata. Cita greutate poti sa dai conceptiilor lui? Cind fericirea ta depinde de un tub de Zoloft e clar ca sistemele proprii nu te-au dus prea departe. Pasajul cel mai amuzant e ala in care vrea sa il dea in git pe Dinescu, dar nu reuseste decit sa-l faca si mai simpatic. In fine, stiu ca n-are nici-o legatura cu subiectul, dar nu m-am abtinut.
9 februarie 2007 la 3:03 pm
Mie pasajul pe care l-am citat mi s-a parut chiar interesant si, nu stiu cum, cinstit intr-un fel – justifica tocmai ce spui tu, cum isi permite sa tina prelegeri fiind in toiul unei depresii care trrrrebuie tratata medicamentos
Numai ca eu cel putin n-am inteles nimic din depresia-vibratie de fiinta, e asa de abstracta si de… metafizica incit n-are nimic “literar” in ea… e asa, un fel de blazon pe care-l poarta, cam cum isi purta tinarul Vila-Matas disperarea prin Paris – in carte, vreau sa spun, in realitate e clar ca e mai mult din moment ce are nevoie de Zoloft.
din pacate, depresia reala nu apare deloc ca atare in carte – asta ar fi facut din ea, cit de cit, literatura, ma rog autofictiune, ceva
nu-mi amintesc faza cu Dinescu