Terorism de cititoare

Plicticos despre o carte amuzanta :(

Enrique Vila-Matas, Parisul nu are sfirsit, trad. Ileana Scipione, RAO, 2006 

Am zis despre ce e vorba si am pus si un citat. Dupa ce am terminat de citit mi-am dat seama ca nu sint foarte relevante insemnarile alea – sa ma invat minte si alta data sa nu mai fac, sa nu mai postez nimic in timp ce, abia dupa!  

Un roman autobiografic despre anii de ucenicie literara la Paris e pindit de mai multe primejdii: kitsch-ul (tinarul plin de avint si ideal, auto-induiosarea in fata amintirilor din tinerete), incremenirea in cronologia pura si plicticoasa, dezechilibrul intre preocuparea pentru asigurarea credibilitatii naratorului si preocuparea pentru literaritate (mii de scuze!).  

Vila-Matas rezolva problema kitsch-ului prin (auto)ironie – ati vazut un exemplu in fragmentul pe care l-am citat. Asta inseamna, rapid spus, ca-si minimalizeaza eu-l de altadata, se distanteaza de el cu scopul de a-si salva eu-l care scrie. „Atunci eram prost, acum mi-a trecut” – cam asa ceva. Nu e vorba, ca in Cuvintele lui Sartre, de ura de sine. La Sartre ura asta sare in ochi, devine nevroza-vibratie de fiinta de care vorbea Liiceanu, ceva care face din narator un personaj foarte puternic.  

Vila-Matas nu merge atit de departe. La prima vedere, ironia lui e varianta obisnuita, sanatoasa, aia care include o doza buna de tandrete. Ar fi destul de naspa daca n-ar fi mereu intoarsa spre sine, daca nu s-ar pune in discutie. Auto-ironia care se vede vesnic in oglinda e deja altceva, se anuleaza intr-un mod cam dificil de inteles pentru cititor. In fond, se intreaba cititoarea scarpinindu-se in cap, ce mai ramine din ironie daca e ezitanta si nesigura pe ea? Sabotaj! Nu stii, pina la final, ce pozitie ia autorul batrin fata de autorul tinar… („Intr-o noapte, am visat ca intram in istorie ca reinventator al ironiei.”) Il considera un mic papagal care face eforturi sa-i copieze pe Hemingway si pe Nabokov si pe cine il mai impresioneaza? Sau un ucenic autentic, capabil sa invete in primul rind sa bata la masina si apoi sa plonjeze in adincurile propriei sale personalitati ca sa descopere acolo adevarul sau intim, relatia tensionata cu mama? Din pacate, revelatia asta e cam fumata, nu stiu, mie mi se pare ca vine pe o cale muuult prea batuta – desi, who am I ca sa-i refuz cuiva dreptul la banalitate?  

Incremenirea in cronologia conventionala e indepartata postmodernist (alte mii de scuze!) prin parazitarea unei structuri straine romanescului: o conferinta de trei zile. La care autorul vorbeste despre ucenicia lui literara ca ilustrare a ironiei. Din cind in cind, structura asta cedeaza, ca atunci cind apare o ordine pur tematica: o serie de fragmente despre filmele pe care le-a vazut la Paris, o alta serie despre exilatii spanioli intilniti etc. Daca-mi aduc bine aminte, ordinea tematica intr-o autobiografie e considerata o greseala de doi lei de mai multi teoreticieni, printre care Philippe Lejeune, care o face praf pe Beauvoir. In fine, poti sa treci elegant peste asta, ca doar intr-o conferinta totul e permis, inclusiv asa ceva. Cu conditia sa iei in serios chestia cu conferinta, sa te faci ca nu vezi ca de fapt e un roman, ca de fapt e o autobiografie. Cu conditia, adica, sa iei in serios postmodernismul. Ceea ce complica viata cititoarei, care uneori pur si simplu n-are chef sa-si bata capu’ cu atitea cutii chinezesti   Mai ales ca a trecut ceva timp de cind cititoarea isi punea problema cronologie versus tematism, de cind se straduia sa se intereseze de Leiris, Doubrovsky, Genette &Co. 

Cu credibilitatea e si mai si. Din prefata aflam ca autorul a zis intr-un interviu: „Primul roman l-am scris in depozitul unui magazin cu articole militare, in Africa, si nu a fost Asasina luminata, asa cum se spune in Parisul nu are sfirsit.” Deci impletirea autobiografiei cu fictiunea si cu eseul atinge un grad de imbirligare mai rar vazut chiar in autofictiune. Bine, bine, am auzit si eu de Borges  

Partea proasta, dupa umila mea parere, e ca toate astea te obliga sa te gindesti mult si intortocheat la diverse, teorii si autori si opere, si ca-ti ramin prea putini neuroni disponibili sa urmareasca ce dracu’ zice de fapt in carte. Or fi avind dreptate Kundera –  ambiguitatea este insusi l’esprit du roman, si Vila-Matas – „Ironia intra in maduva romanului, in insasi structura lui” dar. 

Partea buna, totusi, e ca romanul-autobiografie-eseu e plin ochi de lucruri amuzante, interesante, haioase, profunde si inteligente. De la anecdote la gaselnite, de la pasaje poetice la sarcasm necrutator. Debordeaza de chestii care-ti dau de gindit. Asa ca, Vila-Matas, ne mai vedem