Minulescu, pentru fraieri buni la suflet
Mioara Minulescu, Amintiri despre Minulescu, Editura Sport-Turism, 1985
Cumparata de la un anticariat cu mai putin de pretul unui bilet de autobuz. Eram sigura ca o s-o citesc intr-o buna zi, de dragul lui Minulescu – mi-a placut mult cind eram eu mica si inca mai stiu pe dinafara cite ceva. Am recitit acum vreo doi sau trei ani si da, a mers fara hopuri.
O fi un autor popular, minor, sentimental, pentru cucoane etc., dar cui ii pasa? La capatul cartii se afla citeva extrase din articolele unor grei despre el. Geo Bogza zice ca doar intr-un deceniu gloria de care s-a bucurat Minulescu in viata „s-a risipit ca fumul”. Mmm… nu prea cred. Nu stiu cit mai e citit azi, dar atit cit e citit sigur provoaca delicii, chiar daca lumea nu prea recunoaste. E muzical, e pe intelesul oamenilor normali, e haios, e despre povesti care i se intimpla cuiva intre o plimbare pe bulevard si o excursie la shopping, are o aplecare certa pentru parfumuri bune, pentru un pahar de vin, pentru lucrusoare adunate suvenir din calatorii, pentru chestii dintr-astea la care „burghezul” viseaza in birou cind isi planifica vacanta. Depinde cit de cool esti dispus sa te crezi, literar vorbind. Daca imaginea de sine pe care ti-ai facut-o nu suporta accesorii dragute si ne-epatante, daca te-ai hotarit o data pentru totdeauna ca pe tine nu te pacaleste nici o adiere de kitsch, daca vrei sa gasesti adevaruri profunde si idei revolutionare in carti ca sa te simti si tu profund, revolutionar si mare dastept, atunci o sa strimbi din nas la romantele astea de interior. Daca, in schimb, te vezi un picut sentimental, un picut caraghios, un picut naiv si in general un fraier bun la suflet (nu ca o imagine ar fi mai „adevarata” ca alta 
), o sa-ti pui linistit niste muzica „de relaxare”, o sa-ti iei un pahar de vin bun si-o sa te rastorni in fotoliu si-o sa-ti dai voie sa te legeni in ritmul lui Minulescu. Las’ ca te faci tu a’ dracu’ de dastept alta data, ca mai e si miine o zi, cum bine zicea o alta minora a literaturii
Amintirile fiicei lui nu m-au incintat la fel, din pacate. Dar am retinut ca nevasta-sa ii spunea „bebelus” si el o numea „gogosica”. Claudia Millian (apropo, a citit vreodata cineva ceva de ea? eu tare-as vrea, desi nu ma astept la mare lucru) il lasa in pace cind avea aventuri, ba chiar se ferea de el pe strada cind il vedea cu o „prietena”, nu de alta, dar ca sa nu-i strice ziua Era bricoleur, masura prin casa, monta tablouri pe pereti. Colinda Bucurestiul in cautare de noi vile frumoase construite pe ici si colo. Isi facea singur cafeaua, dupa un ritual complicat, ba chiar avea o reteta speciala de lichior. Desi era gras, se delecta cu prajituri. N-avea rabdare, la sezatorile literare, sa-i asculte vorbind pe conferentiarii gravi si plicticosi, ii dadea la o parte de pe scena si se apuca sa-si recite, de fapt sa-si „interpreteze” poeziile. Si publicul aplauda in draci.
Platea dublu pentru o pereche de sosete ecosez sau pentru o batista provenita de la cel mai bun atelier din Londra. El l-a batut la cap pe Zambaccian sa se apuce de cumparat tablouri de la artistii romani. Nu iesea niciodata din casa cu pantofi sau haine noi: intii le purta prin casa, pina se „patinau” putin. Isi cumpara o gramada de carti, dar nu pastra in biblioteca decit pe alea de capatii, restul mergeau in pod si de doua ori pe an venea un anticar sa-l scape de ele. Se intorcea des sa-si viziteze nucul de linga casa parinteasca in care se catara in copilarie ca sa viseze in pace.
Si, cel mai dragut, la sfirsitul albumului in care-si aranjase fotografiile, scrisese: „In Pullman, cu optzeci pe ora zburam…” Fi-sa crede ca a scris asta din dor de duca si evadare… Eu cred altceva. In incheiere, o sa va citez finalul din „Scrisoare”, poezia cu care a intrat in antologia mea personala (care exista fizic, intr-un caiet si contine 64 de poeti pe care i-am citit in 2004 si 2005): „Iar cind se face noapte si tacere, / Cind boii dorm pe burta / Si oamenii pe spate, / Ma fragmentez in pietre nestimate / Si porcilor ma dau sa ma digere…”
Articole (RSS)
Comentarii (RSS)
28 februarie 2007 la 3:29 pm
Ce splendid crochiu de interior ai facut : eu cred ca numai cei foaaarte destepti,
luciat,se bucura fara complexe de delicii de care “marii” se jeneaza.
28 februarie 2007 la 4:04 pm
bai, minulescu asta pare sa fi citit ghidul hedonistului.
28 februarie 2007 la 4:24 pm
lida – ei, nu stiu ce sa zic… e si chestie de gusturi, la urma urmei…
vic –
eu n-am citit ghidu ala, apropo, merita?
28 februarie 2007 la 5:11 pm
asa relaxata ca Minulescu asta mi-ar place si mie sa fiu
28 februarie 2007 la 6:59 pm
habar n-am. exista asa ceva, ca eu am zis la plezneala? poate mi s-a lipit de creier de undeva.
28 februarie 2007 la 8:16 pm
Si mie mi-a placut teribil la-nceput, si m-am simtit cam pusa la colt cind profa de romana din liceu mi-a spus ca da, e muzical, dar e si superficial si prea ludic, plus ca e prea accesibil ca sa poata fi trecut printre poetii ‘mari’. Da’ inca stiu pe dinafara destule dintre poeziile lui. Si ma dau in vint dupa “Eu stiu c-ai sa ma-nseli chiar maine/ Dar fiindca azi mi te dai toata”… .
.
Ah, si mi-a placut si proza, desi n-as putea spune ca mai tin minte foarte multe. “Extemporal la limba romana” e una din cartile lui?
Of, mi-ai mai luat o piatra de pe inima. Ca e bine sa poti imparti gusturi din astea.
Sa ne scrii si despre Teodoreanu
28 februarie 2007 la 8:55 pm
mari – si mie (da’ numa’ din cind in cind
)
vic – pai parca si io auzisem ca ar exista, nu stiu
midori – ma bucur sa iau pietre de pe inimile oamenilor
cred ca cartea era “Corigent la romana” – despre teodoreanu nu stiu zau daca as mai avea acu rabdare… da’ cine stie?
1 martie 2007 la 11:07 am
minulescu a fost primul poet care mi-a placut cu adevarat.ultima ora o recitesc cu placere de fiecare data cand ridic un volum de-al lui.si de fiecare data recitesc ruga profana, a xi-a porunca ,romanta negativa si romanta meschina.nu pot sa ma abtin.
1 martie 2007 la 4:04 pm
Minulescu e singurul care te face sa zambesti sincer… poate si Arghezi, pe alocuri. Dar scopul poeziei e sa induca o stare, si Minulescu reuseste asta din plin.
1 martie 2007 la 5:53 pm
si mie imi place minulescu. ma intorc mereu la poeziile lui. si ce daca sunt fraiera? imi plac si toparceanu si teodoreanu.
2 martie 2007 la 10:35 am
Midori: “profa de romana din liceu mi-a spus ca da, e muzical, dar e si superficial si prea ludic, plus ca e prea accesibil ca sa poata fi trecut printre poetii ‘mari’. ”
Interesanta parerea profei de romana, prea accesibil ca sa fie poet mare. Pt domnia sa probabil ca e “mare” ala pe care nu-l intelegi. Daca il intelegi ele prost su tu esti fraier:):)
Cartea se numeste Corigent la limba romana
Atata timp cat mai avem in pic de romatism in noi inseaman ca il gustam pe Minulescu. Si ce daca e accesibil!
27 martie 2007 la 6:17 am
nu am crezut niciodata in bloguri.
dar uite ca datorita adresei unui blog aparut in DV, pot sa-mi dau seama ce gandesc cititorii normali, cei pe care nu-i asculta nimeni de obicei.
sau “vorbesc discutii” la cafea, ca cele de mai sus.
la mai mare. chestia cu minulescu mi-a placut.
Pulisca
6 noiembrie 2007 la 4:40 pm
Despre Minulescu s-a spus ca ar fi fost simbolist. Nu stiu cum de zice profa de romana (tocmai profa de romana) ca un simbolist ar fi simplist si nu mai stiu cum. Probabil ca nu a citit decat “Ultima ora”, eventual “Turism”. Pe mine m-a marcat Minulescu de pe vremea cand eram adolescent (si credeti-ma ca e mult de-atunci). Acum, la maturitate i-am descoperit “Strofele pentru cel de sus”, “Cantecul unui om”… Si a inceput sa-mi placa mai mult decat imi placea in adolescenta. Stiti cum e? Ca si cand, dupa vreo 20 de ani de cand nu mai ai nicio veste despre ea, ti-ai reintalni brusc prima iubire. Si ai constata ca, desi s-a schimbat mult, dragostea ta pentru ea a ramas intacta.