Terorism de cititoare

Fursecuri bune

Lucian Dan Teodorovici, Atunci i-am ars doua palme, Polirom, 2004 

(fragmente) 

Trei parti, dintre care a doua contine amintiri despre viata in comunism (pe care e mare tentatia sa le treci cu vederea, pentru ca au ajuns intre timp o moda). Prima si ultima contin mai ales povestiri la limita schitei umoristice. Genul umor negru, absurd etc. Increngatura omul simplu fata cu mecanismul complicat – unde mecanismul poate fi sistemul social sau limbajul de lemn sau viata de familie sau. (Au, stai ca m-am prins cit de fumat e ce zic – stiti citatul ala celebrissim, „le rire: du mecanique plaque sur du vivant”, Bergson, apropo).  

A la Allais 

Foarte frumos lucrate aproape toate. Pe alocuri mi-a adus aminte de Alphonse Allais (in caz ca nu-l stiti, e proza scurta pe care eu am recitit-o cel mai des in lunga mea viata de pina acum, in asa hal ca stiu aproape pe de rost multe piese).  

Allais: „Pentru ca povestirea mea sa fie cit mai amuzanta, sapte membri ai asociatiei sint arhisuficienti. As zice chiar ca ceilalti sase n-ar putea decit sa stinjeneasca aceasta povestire si s-o vaduveasca de pasionantul interes pe care-l prezinta.”  

Teodorovici: „Intr-un sat traiau doua familii. Bineinteles ca mai locuiau in acel sat si alte familii in afara celor doua, dar pe noi prea putin ne intereseaza celelalte. Deci sa revenim la cele doua familii sus pomenite.”  

OK, nu e mare lucru, se folosesc amindoi de aceeasi unealta aici. Dar mai sint si altele: morti deosebit de stupide , sinucideri ratate (sint vreo doua si in acest volum, dar bineinteles ca ma gindesc in primul rind la Circul nostru va prezinta: - la Allais sinucigasul realizeaza ca daca-si vinde pistolul pe care tocmai l-a bagat in gura scoate niste bani cu care poate sa mai traiasca linistit citeva zile), repetitii comice (ca in povestirea „Partidul” a lui Teodorovici sau in „O ciudata problema de drept penal” a lui Allais). Amindoi adora finalurile seci, alea in care in loc de rezolvarea conflictului apare dizolvarea conflictului – Teodorovici zice intr-un interviu: „eu privesc finalul ca o ratare a… ratarii decente”.  

Dar nu tocmai 

Moment in care comparatiile mele trebuie sa inceteze, pentru ca umoristul roman nu e chiar asa de umorist ca umoristul francez de acu’ o suta de ani. Am spus ca povestirile lui sint „la limita schitei umoristice”. Uneori nu stii ce sa crezi, granita intre bluf si the real thing e de-a binelea fluida – si nu din cauza ca e aplicat „le mecanique” pe „le vivant” sau absurdul pe banal, ci din cauza atitudinii naratorului, care oscileaza intre patetism (de calitate OK, sa nu ma intelegeti aiurea) si sarcasm. O fi poate si defectul volumului, in care e inclusa si partea aia despre comunismul roz, nu stiu.  

Impresia mea e ca autorul nu s-a hotarit daca vrea sa produca literatura umoristica sau pur si simplu literatura. Mie imi plac ambele variante. Mi-ar fi fost totusi mai usor sa ma orientez intr-un volum purificat etnic , de exemplu unul care sa fi continut exclusiv texte de genul celor din partea a treia, „Fursecuri”, care sint, fara exceptie, dementiale. (Am obiceiul sa subliniez la pagina Cuprins piesele care-mi plac foarte mult, ca sa stiu data viitoare sa le recitesc in primul rind pe alea sau doar pe alea in caz de timp putin – ei bine, n-am subliniat nimic pina la primul fursec, dupa care l-am subliniat si pe al doilea, dupa care si pe al treilea, dupa care am renuntat sa mai subliniez, am incercuit direct titlul „Fursecuri” – ceea ce, daca stau sa ma gindesc, nu vrea sa spuna mare lucru despre autor, poate doar ceva despre mine si gusturile mele).

Deci Deci daca ma mai intreaba cineva vreodata de vreo carte umoristica misto scrisa in vremea noastra (ca pina acu’ n-am avut raspuns la intrebarea asta pe mess) o sa pot sa spun, mindra de vastele mele lecturi, sa se serveasca fara jena cu niste „Fursecuri”.  

P.S. 1  Stiu ca o sa va plingeti ca bat apa-n piua cu Allais asta de care n-a auzit nici dracu, da’ n-am ce sa va fac, asa e peisaju in capu meu… Sa stiti ca am renuntat cu greu, oricum, sa trancanesc si despre Timidele aventuri ale unui spalator de geamuri, alta carte pe care am rupt-o de-atita citit – cred ca de Allais totusi mai sint sanse sa fi auzit, da’ de Georges Michel… 

P.S. 2  M-a inconfortat f tare in insemnarea asta faptu’ ca Teodorovici are un blog pe care am mai comentat si eu, ca mi-e clar ca o sa citeasca si el de-aici, ca nu e neica nimeni, ca. Am cautat cu luminarea timpenii in carte numai asa, ca sa nu zica nimeni ca pe asta de ce nu-l injur deloc. Ba chiar gasisem si o formula memorabila , sa zic ca i-au scapat niste borcisme pe ici pe colo , da’ ar fi fost o timpenie din partea mea sa scriu ce nu cred (si nici nu mi-e clar cum sint „borcismele” ). In fine, acu’ urmeaza sa scriu despre cartea lui Ianus si, sincer, as prefera sa-mi schimb blogul cu totul, sa-l transform intr-unul cu poze de pisici