Terorism de cititoare

Femei, arbori, singe, chihlimbar

Cees Nooteboom, Urmatoarea poveste, trad. Gheorghe Nicolaescu, Univers, 2006 (ed. a III-a), colectia Cotidianul 

De unde sa incep? Cum sa fac sa va transmit cit de mult mi-a placut mini-romanul asta scris de un olandez de care n-auzisem in viata mea? Pe la 17 ani o colega mi-a povestit Maitreyi cam asa: „Un inginer, fata unui indian bogat…” Am fost furioasa de-a binelea cind am citit cartea (eram cu piciorul in ghips, chiuleam fericita de la scoala – asa am reusit sa citesc si Republica lui Platon, in liniste si cu rabdare, ehei, ce vremuri!): in nici un caz nu i-as fi spus nimanui ca in Maitreyi e vorba despre un inginer si fiica unui indian bogat! Imi aduc aminte ca ma intrebam atunci totusi cum as putea sa zic ceva cuiva fara sa il trimit pe o pista gresita.  

Am aceeasi problema si acum, deci probabil nu m-am schimbat si n-am invatat mare lucru intre timp. Daca spun: „un profesor de latina, o eleva supradotata, o profesoara inselata de sot” sau „un tip adoarme la Amsterdam si se trezeste la Lisabona”, n-am facut nimic. O sa ma injurati dupa aia, citind. Daca spun „un roman modernist, care aduce cu Ulise si cu Pound si cu Centaurul lui Updike” o sa fie ceva mai clar (trecind peste legaturile astea superficiale – cu siguranta se pot face unele mai relevante), dar n-o sa stirneasca pofta, ca multora Joyce si Pound le da dureri de cap. Unde mai pui ca e vorba de un roman publicat in 1991, deci altii o sa strimbe din nas auzind de „modernism” (si, oricum, poate ma insel, parca ce, stiu eu ce-i aia modernism? am asa, niste etichete in cap pe care nici nu stiu de unde le-am capatat).  

E despre dragoste si moarte, despre o calatorie de la Belem la Belem (din Portugalia in Brazilia), unde nici primul Belem nu e ce pare a fi, nici ultimul. Despre limbi moarte, metamorfozele lui Ovidiu si sonda spatiala Voyager, despre un sobolan mort transformat de un cuplu de gindaci in bol necrotic, despre cum „Noi sintem epigoni; nu mitul ne guverneaza viata, ci psihologia”. Iti vine sa-ti dai pumni ca n-ai invatat niciodata latineste si ca ai copiat cu nesimtire la examene, ca amintirile tale despre „antichitate” se reduc la o mina de clisee, ca nu stii absolut nimic despre heliade, surorile lui Phaethon… „As fi vrut sa-i povestesc ce splendid descrie Ovidiu aceasta transformare in arbori, cum mama lor, in timpul cit metamorfoza inca nu se incheiase, vrea sa le sarute pe fete, indepartind scoarta si ramurile ce dadeau sa le acopere chipul, si cum apoi din crengi picura singe. Femei, arbori, singe, chihlimbar. Dar la ce bun sa complic si mai mult lucrurile?” (p. 47) 

Profesorul de limbi moarte stie ca ar complica prea mult lucrurile cu metamorfozele de altadata, ca profesoara de biologie de care e indragostit intelege si accepta doar metamorfoza sobolanului intr-un bol necrotic bun pentru larve. Prea putini mai inteleg transformarea unei femei intr-un copac, a singelui in chihlimbar, acum, cind sonda spatiala Voyager fotografiaza stele si fotografiile apar in ziare. Si totusi, intr-una din clasele in care preda acest Socrate, exista o fata care intelege. O fata care va muri in curind. O fata pe care o seduce un alt profesor, antrenor de baschet si poet. Socrate e singurul dintre profesori care nu e indragostit de ea – pentru ca e si singurul care inca mai crede ca lucrurile interzise merita sa fie interzise.  

Nu va mai povestesc, chiar e o pista gresita. Desi povestea e foarte frumoasa e totusi prea putin, important e ca e scrisa frumos, cu adevarat frumos. Si mai important e ca frumusetea asta provine de peste tot, din fragmentele exaltate despre literatura antica, din luciditatea unui narator care stie cit e de penibil sa fi ajuns autor de ghiduri turistice dupa ce a predat Horatiu, si cum familia o sa-i arunce traducerile din Ovidiu dupa ce va fi el incinerat. Si mai provine si din „modernism”, bineinteles, din faptul ca drumul pe apa de la Belem la Belem urmeaza aceeasi ruta ca alte celebre drumuri pe apa: „Thus with stretched sail, we went over sea till day’s end”, care si ele, in fond, nu erau decit traduceri din limbi moarte. Literatura de ariergarda, atunci cind e reusita, e mult mai frumoasa (imi pare rau ca fac atitea repetitii azi, dar unele cuvinte merita) decit avangarda. Inca. Sau: inca, in ochii mei.  

Ma intorc un pic la sobolan: „Mama musca din carnea sobolanului, devenita un fel de piure, iar larvele o ling pe bot. Toate acestea au de-a face cu iubirea.” (p. 40) E tocmai contrariul cartii lui Palahniuk despre care am scris ieri.  

P.S.  Am spus cit am putut eu mai putin despre cartea asta – cine n-a citit-o si o va citi sa stie ca putea sa ma injure mult mai tare.