Terorism de cititoare

O piatra pulsatila

Jeff Vandermeer, Veniss Underground, trad. Mircea Pricajan, Tritonic, 2006 

„Fiecare oras de frontiera ti-a dat cite ceva: informatii, o rana, un talisman, o bijuterie ieftina. Dintr-unul ai cumparat cartea goala pe care acum o numesti Cartea Orasului.  In altul, ai descoperit multe din cele ce erau scrise in cartea aceea. Al treilea te-a lasat fara o halca de carne din coapsa piciorului sting. Al patrulea ti-a pus inauntrul capului o piatra pulsatila. Cind Orasul e aproape, piatra palpita si tu simti o durere prea indepartata sa-ti fie de folos.” (p. 310) 

Trebuie citit tot volumul. Si „romanul” si povestirile. La final ai un fel de puzzle din care ai reconstituit bucati mari iar spatiile ramase goale sint puse mai bine in valoare. Fiecare povestire, exact ca in citatul de mai sus, iti da cite ceva si, tot ca mai sus, la un moment dat capeti o piatra pulsatila care te ghideaza in lumea asta. Nu stiu daca proiectul autorului continua si in alte carti, mi-e si teama sa ma gindesc, pentru ca exista riscul sa umple toate spatiile goale si piatra sa nu mai palpite deloc.  

Este o reconstituire a unei lumi post-apocaliptice, apropo de Lucian Boia, asa ca stiti deja ca m-a lovit Nu sint sigura cit de literara e toata treaba, ma incurca mult autodoctorii de metal, psihevrajitoarele, solimintea si altele din neamul gadgeturilor SF (zicea Vic la un moment dat intr-un comentariu ca el nu poate sa citeasca ceva cu „motocentauri” – e o cantitate covirsitoare de motocentauri dintr-astia aici…). Nu-l impiedica pe Vandermeer sa scrie bine, asta e clar. Dar ma intreb daca e suficient sa scrii bine, sa inventezi o lume, sa arati din ea doar atit cit sa nu fie prea mult. Peste toate astea se simte o naivitate de care literatura s-a despartit de mult si pe care nu stiu s-o definesc.  

Cert e ca e o lume bintuita de arhetipuri incarnate, de ciini din carne in care e inchisa o fiinta umana, de morti care nu-si pun problema originii asa cum si-o pun viii, ci dimpotriva, se intreaba cum au murit (si e ridicol de usor sa vezi ca e de fapt acelasi lucru, ca adevarata intrebare este cum de exista lumea). Vandermeer scrie de parca n-ar avea nici cea mai mica indoiala in puterea cartilor, de parca s-ar adresa unor cititori care se lasa in voia imaginatiei lui fara o cit de mica rezistenta. Nu prea ma las eu sedusa de autodoctori si psihevrajitoare, dar cedez usor cind dau de o piatra pulsatila ca aia de mai sus sau de marea la care rivneste personajul din Marea, Mendeho si lumina lunii – apa care se retrage mereu de sub talpile lui si el insista sa mearga pe nisipul ud dupa ea, pina cind solimintea (parca ) se indura si-l lasa sa pluteasca, pentru ca, fireste, e deja prea departe in larg. Mendeho fiind pina atunci un tip obligat sa creasca patru copii si sa lincezeasca intr-un birou.  

Sint povesti si imagini pe care mainstream-ul nu prea mai are tupeul sa le scoata la suprafata, dar carora tot nu li se poate rezista. Ma rog, eu nu le pot rezista.