Inainte sa plec la Ikea
Jose Saramago, Pluta de piatra, trad. Mirela Stanciulescu, Polirom, 2002
Ouch! Am incurcat-o cu cartea asta. N-am cum sa evit cuvinte ca „postmodernism” si „integrarea in Europa” 
. Naspa, ca n-am pareri ferme nici despre una, nici despre alta.
Postmodernism
Aproape de manual. Romanul a aparut in 1986, un an bun pentru ismul asta. Ce sa fac, sa caut in caietele mele lista lui Hassan si sa bifez de pe ea ce se potriveste aici? Mai e valabila lista lui Hassan? Habar n-am. Or fi „evoluat” si studiile despre postmodernism de atunci. Orisicit, e clar ca e vorba de „joc” in loc de „scop”, „sansa” in loc de „intentie”, „anarhie” in loc de „ierarhie”, „proces/intimplare” in loc de „obiect al artei/opera finita”, “text” in loc de “gen literar”, “retorica” in loc de “semantica”, “mutant” in loc de “tip” (in fine, aici nu sint sigura), “urma” in loc de “cauza”, “ironie” in loc de “metafizica”. Posibil sa fie si “parataxa” in loc de “hipotaxa”, numai ca n-am nici cea mai mica idee ce-i aia parataxa si nici despre hipotaxa n-as putea spune ca-mi rascoleste amintirile. (Uite ca-mi pare rau ca m-am lasat de scos “fise” din carti destepte, ca vad ca le facusem destul de bine, din moment ce n-a durat nici un minut sa gasesc lista lui Hassan.)
Nu mai bine zic eu ca asa imi suna mie, a postmodernism? Fiindca e mai degraba la misto decit pe bune, fiindca te ia drept partener egal, pe tine, cititorul, ca si cum ti-ar spune “Hai sa nu ne invirtim atita dupa tufis, stii bine si tu ca toata povestea asta e pe hirtie, asa ca putem sa ne distram impreuna pe seama ei si pe seama personajelor”. Fiindca.
In fine, e amuzant si incitant in prima suta de pagini, dar pe urma devine obositor si chiar, pe alocuri, enervant. Doua chestii mi-au sarit in ochi:
1. Ca Saramago uraste dialogurile. Uraste si vorbirea indirecta (ma scuzati ca ma exprim asa de greoi, da’ am renuntat la fise destul de repede). De unde rezulta ca dialogurile trebuie integrate in text pe a treia cale, respectiv introduse ca atare fara nici o marca specifica (ba da, ca apar cu majuscule in mijlocul frazei, totusi), intre virgule. Bon, ne-am obisnuit cu texte care curg fara pauza si pe care nu le sparg nici liniute de dialog, nici capitole, nici alte alea, citim fara nici o problema. Dar satisfactia e mai mica decit ar fi fost daca nu existau nici macar paragrafe, de fapt idealul ar fi fost sa nu existe nici punct, sa ni se ofere o unica fraza, cap-coada. Ca ne puteam lauda dupa aia cu lectura unui roman-fraza, ceea ce nu e putin lucru 
Saramago nu merge asa de departe, ca ar fi fost modernist de-a binelea si nu era frumos.
2. Ca uraste stereotipiile de limbaj. Respectiv nu se poate resemna sa le ia ca atare si sa-si faca frazele cu ele, dar, cum nici nu se poate dispensa de ele (ar trebui atunci sa scrie poezie sau sa nu mai scrie deloc sau sa scrie complet ininteligibil), le ia ca atare si imediat le si “deconstruieste”, sau, mai simplu (ca nu sint sigura ca am inteles cum devine cu deconstructia), face misto de ele – fireste, in aceeasi fraza in care a bagat si putin dialog tratat ca mai sus.
Aplicind 1. si 2. de mai sus se obtine o fraza “speciala”, imbirligata si solicitanta pentru neuronul cititoarei. Minunea e ca suna bine, ca te face sa rizi, ca pe fiecare pagina gasesti cite ceva de subliniat. Ca orice minune, nu tine chiar trei sute si ceva de pagini, din pacate Cititoarea se enerveaza ca trebuie sa se opreasca mereu si mereu si sa reciteasca, ea ar vrea sa zburde mai fara haturi pe cimpia textului si sa uite din cind in cind ca are in fata un text, ar vrea sa fie pacalita, dusa de nas, manipulata un pic, nu neaparat sa colaboreze mereu – deh, femeile, orice s-ar zice le place sa stea degeaba, intinse comod, si un barbat sa munceasca de zor pentru placerea lor
Integrarea in Europa
Of, pentru asta nu mai am decit un sfert de ora, ca trebuie sa plec la Ikea, sint si eu om.
In postfata (de Mioara Caragea) zice ca Saramago considera ca el scrie “eseuri cu personaje”, nu romane. Si ca Pluta de piatra e in primul rind o parabola politica. Peninsula Iberica se desprinde fizic de Europa, Pirineii crapa in doua. Transformata in insula, pluteste in Atlantic; la inceput o ia spre America de Nord, pe urma se razgindeste si “cade”, coboara spre sud, intre America de Sud si Africa. In tot acest timp, in Portugalia si Spania oamenii patesc tot felul de lucruri. Se agita ca insectele pe o frunza luata de apa.
Tot din postfata (mersi! mi-a placut!) am aflat ca Saramago era eurosceptic si chiar se declara comunist. OK, passons, ca vreau la Ikea, nu de alta (mai am 6 minute!). Ca, dupa parerea lui, spatiul iberic nu e deloc european, dimpotriva, locul lui e exact intre America de Sud si
Africa. Ceea ce nu trebuie interpretat ca modestie sau complex de inferioritate: “imi imaginez, sau, mai curind, vad o enorma arie ibero-americana si ibero-africana, care cu siguranta va juca in viitor un rol important”. Ce face marginalul care se simte neputincios in fata centralului? Se supara si pleaca si mai departe de centru, incercind sa devina el insusi un centru. Foarte frumos, dar, cum ar spune un ne-iberic (in sensul din roman): wishfull thinking!
Cu proaspata noastra integrare, nici ca se putea moment mai bun de citit Pluta de piatra! Parca in Derapaj de Ion Manolescu era vorba despre o harta de pe care Romania a disparut cu totul, fizic. Ce-am face noi daca ne-am desprinde de Europa si-am lua-o la intimplare pe Marea Neagra? N-am putea sa trecem prin Bosfor, spre deosebire de Portugalia, care are oceanul la dispozitie. Ori la rusi, ori la turci, alte variante nu avem. La rusi nu ne place de nici o culoare, asa ca am lua-o resemnati spre turci. Cintind manele. Asta e o lectura cam de analfabet, asa, sa te identifici atit de mult cu personajul – logic ca o sa antipatizezi deriva Portugaliei daca te gindesti la posibila deriva a Romaniei
Gata, time’s up. N-am apucat sa zic ca romanul contine in primul rind, dincolo de postmodernism si de integrarea europeana, o gramada de povesti super-haioase, intimplari magice, un stol de sturzi care insoteste nemotivat un om, un ciine urias care indeplineste functia de inger pazitor, o poveste de amor in 2+2+1, o calatorie cu masina si cu un car arhaic de-a lungul si de-a latul peninsulei si alte si alte si alte lucruri foarte misto. Vreau neaparat o masuta mai speciala de la Ikea, sorry. Eventual si un scaun de birou realmente comod.
Articole (RSS)
Comentarii (RSS)
14 aprilie 2007 la 12:59 pm
“Integrarea in Europa
Of, pentru asta nu mai am decit un sfert de ora, ca trebuie sa plec la Ikea, sint si eu om.”
bucata asta e de mare exceptie. sincere felicitari!
14 aprilie 2007 la 2:27 pm
eu nu inteleg ce spui despre frazarea lui saramago. eu am citit pluta de piatra prin 90-91, erau pline anticariatele de ea, si am savurat-o, nu m-am impleticit deloc. in fine, poate ca tu nu te impleticesti la zogmotul si furia
14 aprilie 2007 la 6:28 pm
vic – m-ai injurat?
kata – ei, si eu am savurat-o, doar ca e prea evident, asa, de la un cap la altul, aceeasi chestie
14 aprilie 2007 la 6:28 pm
ma bag si io, ca saramago e autoru meu preferat; nu stiu daca ai citit “Memorialul Manastirii” – dupa mine, capodopera lui absoluta, o carte tulburatoare, fascinanta, etc – acolo frazarea e si mai si. dar e dusa intr-un fel la perfectiune,
in sensul ca nu poti citi mai mult de 10 pagini. e atit de densa si concentrata incit dupa aia tre sa stai o vreme sa “rumegi” si dupa aia sa savurezi. si merita fiecare pagina. plus ca are un final la care n-ai cum sa nu plingi cu lacrimi de crocodil- ma rog, cel putin muiere fiind…
14 aprilie 2007 la 6:52 pm
adina – n-am mai citit decit Evanghelia dupa Isus, dar nu mai tin minte mare lucru
urmatoarea o sa fie aia cu Ricardo Reis, oricum, dar as vrea sa ajung si la Memorial, si la restul
14 aprilie 2007 la 6:55 pm
@luciat: adica, de ce sa te injur?
@adina: daca vezi pe undeva memorialul manastirii, da-mi de stire si mie. ca e singura pe care n-o am. si ce ma enerveazaaaa!!!
14 aprilie 2007 la 6:58 pm
vic – pai, daca zici ca e “de mare exceptie” bucata aia! e de rau sau e de bine?
14 aprilie 2007 la 7:05 pm
pai stiu ca nu se mai gaseste pe nicaieri memorialul; si eu am citit-o imprumutata… dar e misto si Ricardo Reis, desi pe alocuri cam greoaie si foarte statica… in schimb, ultima, ‘Pestera” m-a cam dezamagit. desi io as citi orice scrie nenea asta, chiar si un tratat de matematica.
14 aprilie 2007 la 8:03 pm
offf… bine bine, Ieuropa, sintaxa, posmodernism, parataxa si alte alea…. dar, spune-mi, ai simtit? Cit de mult te iubeste, cit de mult ne iubeste? Ce naiba???
15 aprilie 2007 la 12:16 am
drac – aaa, poftim? drept sa-ti spun parca nu prea am simtit – dar mi-a placut, mai, m-am grabit io azi si-am scris aiurea ca zbirniiam sa plec
15 aprilie 2007 la 12:48 am
ti-am trimis un pestisor de aur
15 aprilie 2007 la 1:50 am
@luciat: de bine, fireste. poate intra in orice antologie de expresivitate involuntara. ia inchipuieti-l tu pe tariceanu spunind asta.
@adina: stiu ca e misto ricardo reis, ca eu cu ea m-am reapucat de saramago, dupa aventura cu pluta asta, de acum peste 10 ani. si mi-a placut si pestera. nu chiar atit, da orisicit.
15 aprilie 2007 la 9:21 am
Of, de ce tocmai la Saramago te-ai grabit?
E unul din autorii mei preferati si as fi vrut sa-l fi tratat mai putin in graba… Cum a fost la Ikea, btw? Ai gasit masuta si scaunul? Inteleg ca au lipsuri destul de mari prin depozite, din pacate :>
Oricum, “Pluta de piatra” nu e cartea mea preferata. Nici Ricardo Reis. Si eu sunt fascinata de “Memorialul Manastirii” si de “Evanghelia dupa Isus Hristos”, care prezinta doua dintre cele mai frumoase povesti de dragoste din tot ce am citit eu pana acum. Chiar daca intr-una din ele protagonisti sunt Isus si Maria Magdalena.
Si mi-a ridicat parul maciuca “Eseu despre orbire”.
Apoi mai e “Toate numele” – iarasi o poveste de dragoste, desi nu tocmai ceea ce ne-am fi asteptat, dar pasionanta si mai usor de citit decat “Pluta”.
Si mai e “Istoria asediului Lisabonei”; acolo cred ca poti sa bifezi lista lui Hassan punct cu punct
Astea s-au tradus in romana; mai sunt inca pe-atatea netraduse. Autorul are contract cu o editura, cred, si scoate in fiecare an cate o carte. De cel putin 6-7 ani incoace, de cand “l-am cunoscut” eu. Pe primele le citesti dintr-o suflare (bine, daca nu incepi cu “Pluta”, o carte mai de inceput si mai greoaie; pe urma stilul isi da drumul si zburda altfel, o sa vezi). Pe urmatoarele le citesti mai mult pentru ce spune decat pentru cum spune. Si vine un moment cand nu mai poti. La mine, cel putin, asa s-a intamplat. Am necitite cartile din ultimii trei ani. Si nu pot sa trec dincolo de primele pagini. Sunt atat de LA FEL…
In ceea ce priveste “Memorialul manastirii”, se mai gaseste in anticariate. E o editie de la Univers veche (1986-7?) cu titlul “Memorialul de la Mafra” sau editia de prin anii ’90, mai noua, cu “Memorialul manastirii”. In traducerea Mioarei Caragea.
(Mii de scuze de commentul atat de lung. Mi s-a facut dor de Saramago
15 aprilie 2007 la 5:21 pm
gramo – astept sa vad ce face pestisoru
vic – miam inchipuit
))))))))))) involuntar ai fost tu cind ai scris “inchipuieti”, ca ieu am fost voluntara 
))) dar daca zici tu asa, inseamna ca asa e, din pacate, ca nu conteaza voluntarismu meu, ci cum vede cititoru, deci nu poci decit sa regret caci tiam ( 
sorry, da’ nu ma pot abtine) dat motive sa te rizi de mine
smilla – lasa ca mai citesc eu si altele si n-o sa ma mai grabesc – mersi de comentariu, e bine ca e lung
la Ikea a fost bine, mi-am gasit masutza, nu si scaun, da’ oricum n-aveam bani de scaun, prospectam doar
15 aprilie 2007 la 6:03 pm
of, ai dreptate, da’ uitate si tu la ce ora am scris comentariul ala
15 aprilie 2007 la 6:19 pm
ei, lasatz, ca care era sansele sa te prind cu o chestie de-asta taman cind te rideai de mine, indiferent de ora? am avut noroc
)))))))))))))))
15 aprilie 2007 la 7:12 pm
si ieream si beut.:)))))))))
15 aprilie 2007 la 7:15 pm
am citit pluta de piatra, mi-a si placut, cit oi fi inteles eu din ea, e misto asa, ca joc tralala.
dar m-am poticnit la inceputul la Toate numele si-asa am ramas (poticnita).
25 aprilie 2007 la 9:48 pm
Na ca m-ai incitat cu analiza asta!Iti stiam de mult siteul, dar m-am abtinut pana acum de la a face si eu comentarii. Imi permit acum unul: la Saramago e destul de simplu:iti place de la prima carte pe care o citesti (indiferent care, toate sunt scrise cam dupa aceeasi reteta) sau nu. Interesanta nu e atat formula scriitoriceasca, ci talentul cu care conduce un fir epic desavarsit, reusind sa faca interesante existente banale. Bineinteles ca elementul neobisnuit e nelispsit (cum ar fi desprinderea peninsulei de continent), dar acesta, cred eu, e doar un pretext pentru expunerea unor povesti de-a dreptul remarcabile, nelipsind observatiile adesea ironice ale autorului la adresa personajelor sale si a relatiilor dintre ele. Mie cel mai bun mi s-a parut “Eseu despre orbire”. Cu adevarat magistrala carte, iti da impresia ca atinge o culme a scriiturii. Ti-o recomand cu toata caldura si astept parerea ta despre ea.
26 aprilie 2007 la 11:20 am
multumesc pt comentariu – o sa mai citesc, am mai auzit de Eseu despre orbire, dar probabil intii o sa fie Anul mortii lui Ricardo Reis