Terorism de cititoare

Marea zornaind de literatura

John Barth, Ratacit in casa oglinzilor, trad. Alexandra Anton, Nemira, 2007  

Nu mai citisem decit Floating Opera (Varieteu pe apa), care, din cite-mi amintesc, nu mi-a pus nici o problema. E un roman perfect lizibil, cu glumite metafictionale simpatice (de genul „hai sa va spun, cit se duce personajul meu la buda, cum am scris capitolul asta” – sper sa nu incurc borcanele si sa dau ex. din alta parte!). M-am bucurat ca pot sa mai vad si altceva.  

Lost in the Funhouse (in original) contine 9 povestiri, cica dupa muze (chestie de care nu stiu cum m-am prins, in orice caz m-am prins cam tirziu). Fiecare cu chichita ei. Pina la jumatate e antrenant si incitant si am inghitit fara noduri. Alterneaza o povestire cu personajul Ambrose (copilarie etc. – pe alocuri mi-a sunat a realism magic) cu o povestire mai… textualista, asaa Parea previzibila continuarea, ma asteptam la aceeasi impletire pina la final, unde urma sa vina o funda frumoasa. Ca doar am fost avertizata din nota introductiva a autorului ca e un ciclu de nuvele care trebuie primite toate impreuna, ca asa au fost gindite.  

Mi-a placut foarte mult prima, al carei protagonist e un (o sa va spun, ca am citit si in diverse alte comentarii pe net, dar daca nu vreti sa stiti sariti ce vine dupa paranteza, ca e chestia cea mai importanta) spermatozoid. Se cheama „Calatorie nocturna pe mare” si e delirant de misto, tocmai pentru ca stai sa te intrebi cine vorbeste, cine are forma aerodinamica si inoata alaturi de alte milioane de „camarazi” morti pe drum, spre o destinatie misterioasa unde ar trebui sa-si transmita „mostenirea”. Cind te prinzi despre ce e vorba senzatia e mai misto decit cind te prinzi cine e asasinul intr-un roman politist. Am dat si peste un pasaj a la Floating Opera, in care protagonistul explica de ce nu se sinucide totusi: pentru ca e la fel de fara sens sa mori ca si sa traiesti. 

Confort maxim pentru cititor, nu-i asa? Fun, chestii cunoscute. Povestirea care da titlul e ceva mai greu de citit, in sensul ca trebuie sa fii foarte atent pentru ca se schimba mereu perspectiva, timpul, personajele, apar tot felul de „simboluri” (oare merge sa folosesc cuvintul?). Dar per ansamblu stii dinainte la ce sa te astepti, daca stii cit de cit cu ce sa-l asortezi pe Barth. Un copil care se rataceste intr-un fel de labirint de oglinzi, deformari de tot felul, nu trebuie decit sa nu pierzi din vedere ca oglinda suprema e a naratorului care spune mereu chestii de genul „In ritmul acesta, eroul nostru sau macar protagonistul nostru va ramine pentru totdeauna in casa oglinzilor. Naratiunea consta in alternarea partilor dramatice cu rezumatele.” (p. 126)  

(Acum se clatina tot blocul, sper ca din cauza lucrarilor de pe strada. Presupun ca nu e cutremur!) 

Partea proasta e ca intelegi destul de rapid ce vrea sa spuna autorul, ca te simti bagat in povestire, drept ala care se rataceste intre oglinzile din text etc. Pur si simplu n-am mai avut nici un chef sa fiu atenta la jocul de reflectari. Am inteles ideea, gata, voiam altceva. In fine, singura chestie care m-a mai atras in povestirea asta e „mesajul” cum ca n-are nici un rost sa intri in funhouse-ul respectiv daca nu urmaresti un prilej de chicoteli amoroase. Iar „protagonistul” era singur. Ei, asa a ramas si Barth, singur pe-acolo  

Povestirea „Titlu”, desi are doar 12 pagini, mi s-a parut muuult prea lunga. M-a scos din minti. Bineinteles, e un eseu. Ba nu, un studiu de caz. Sigur ca interesant, instructiv si educativ N-am citit Literature of Exhaustion nici pandantul ei, Literature of Replenishment (ba chiar uitasem cu desavirsire ca exista), asa ca m-am bucurat sa dau de cele trei plus una variante de iesire din impasul in care se afla literatura dupa parerea lui Barth – dintre care el alege „sa faci ceva nou si valabil, a carui esenta ar fi imposibilitatea de a face ceva nou” (p. 173) Cartea a aparut in 1968, deci acum aproape 40 de ani. Intre timp aceasta varianta a fost expusa, prelucrata si exemplificata in atitea carti, articole, eseuri si studii de caz ca mi s-a acrit. N-am citit eu prea multe dintre cartile etc. respective, dar am prins ideea din aer si mi s-a infipt asa de adinc in cap incit cred ca a patruns chiar in creierul reptilian Boring. 

Ca sa poti citi „Menelaida” si sa pricepi cit de cit, ai nevoie ori de mintea si harnicia unui analist de text (!) ori de un desen ca asta de aici. Not fun at all! De ce, fir-ar sa fie, de ce as fi interesata sa descifrez imbirligarile alea? Ce, dau vreun test de inteligenta?! Ajunge sa-mi printez desenul si sa ma tot uit pe el! Inteleg ca autorul schemei s-a bucurat s-o faca, asa cum se bucura un rebusist cind rezolva ceva complicat, dar dupa aia? Cui ii vine sa faca acelasi rebus de doua ori? Macar daca n-ar fi fost atit de evident! Daca te lasa un pic sa te intrebi care e chichita! Asa, lectura e doar munca de rutina.  

Ultima, „Anonimiada”, m-a rasplatit total pentru rabdarea cu care am citit pina la ea. Zici ca a fost scrisa cu dedicatie speciala pentru mine (Ma scuzati, dar am tendinta sa privilegiez fictiunea sau literatura sau whatever care pare scrisa pentru mine, care imi spune ceva mie personal.) Un menestrel e abandonat pe o insula pustie, impreuna cu noua amfore cu vin. Le bea pe rind, le umple cu manuscrise si le da drumul in mare, fara sa stie daca au vreo sansa sa ajunga undeva sau doar vor face inconjurul insulei inainte de a se scufunda. Menestrelul vineaza caprele de pe insula ca sa scrie pe pielea lor. Pe ultima capra o boteaza Elena. „Daca Merope – da, chiar Elena din Troia – ar fi incalcat proprietatea insulei mele in acele zile, as fi jupuit-o imediat dupa ce m-as fi culcat cu ea si pe acel pergament atit de pretios as fi scris povestea dragostei noastre.” (p. 292) Inca un citat: 

„ma crezusem singurul suflet izolat, care supravietuise trimitind mesaje cui ar fi fost interesat; acum am inceput sa-mi imaginez ca lumea continea pe un altul asemenea mie. Intr-adevar, putea sa fie plina de suflete prinse pe insule, devenite menestreli de nevoie si marea zornaind de literatura!” (p. 295) 

Very nice & touching, trebuie sa recunoasteti, numai ca nu pentru asta e Barth celebru