Terorism de cititoare

Un sleahtic polonez

Witold Gombrowicz, Jurnal, trad. Olga Zaicik, Univers, 1998 

Intre 1953 si 1966, de la Buenos Aires la Nisa. Texte publicate in timpul vietii. Un scriitor in exil. Nascut conte sau, mai degraba, „sleahtic polonez”. Mort geniu international.  

Jurnalul e foarte concentrat – n-am putut citi decit in doze zilnice foarte mici. La final consider ca am absolvit modulul de incepator in Gombrowicz (mai citisem Ferdydurke, Trans-Atlantic si Posedatii) si ma simt in stare sa ma apuc de modulul mediu (Cununia, Pornografia, Cosmos – plus inca o data Jurnalul si, la drept vorbind, toate inca o data). De modulul avansat n-o sa am niciodata chef . Deja imi vine sa efectuez liste cu temele lui principale, cu concepte & idei, sa bat apa-n piua apropo de maturitate-imaturitate, Forma, locul si rolul Artei in viata Don’t worry, n-o s-o fac.  

El zice, despre Ferdydurke cel putin, ca e o opera „neobisnuit de dificila”. Pentru mine tot ce scrie el e neobisnuit de dificil (acum asa mi se pare pina si Posedatii!). Aproape pina la punctul ca nu poate fi citit. Se mai cheama oare ca ai citit o carte daca te-ai oprit la fiecare doua-trei pagini sa te gindesti la un milion de lucruri, dintre care o jumatate de milion lucruri din alte carti si cealalta jumatate de milion lucruri din propria-ti viata? In fond, ce-ti ramine: lectura unei carti de autorul X sau un grafic al activitatii haotice a propriului tau creier? Daca mi-a ramas ultima varianta, nu e chiar asa de rau, e o dovada ca respectivul creier e activ  

Vasile Garnet zicea intr-un comentariu ca am facut bine sa-mi ofer un interludiu poetic in timp ce traversez cimpia Gombrowicz. Problema e ca interludiile astea au fost traversarea propriu-zisa si mai degraba m-am folosit de Gombrowicz ca de un ghid in loc sa ma ocup de el. Nu se face, totusi. Sau, daca se face, nu se spune  

Nu prea imi vine acum sa spun ce-am inteles eu din geniul international. Uite de ce: „Am strigat atunci ca nu sint nici scriitor, nici metafizician, nici eseist, nici membru a indiferent ce, ca sint eu insumi, liber si in viata… Ah, da, mi-au replicat, prin urmare esti existentialist.” (p. 439) 

Doar ceva ce-am inteles din sleahticul polonez: scria Arta cu A mare, in timp ce refuza sa se prosterneze in fata statuilor lui Adam Mickiewicz sau Borges sau Racine. Restul e mult mai complicat, e o incercare disperata de a pastra majuscula, in ciuda tuturor minusculelor. Cu asta s-a si dat pe mina specialistilor in etichete – nu poti sa ramii „eu insumi, liber si in viata” daca vorbesti despre „Arta”; singura sansa de salvare e a poetilor (scuzati cugetarea ). Ca de exemplu John Berryman: „It was the thought that they thought / they could do it made Henry wicked and away” si „What he has now to say is a long / wonder the world can bear & be”.  

Imi pare rau ca vorbesc asa, in dodii. N-am ce face, ma apuca ori de cite ori vreau sa spun ceva despre Gombro Poate ca n-o sa ajung niciodata nici macar la modulul mediu. Atita paguba! Ca sa nu vorbesc in dodii ar trebui sa fac un blog special care sa paraziteze jurnalul lui, pagina cu pagina. In blogul ala as posta si injuraturi  

P.S.  Data viitoare despre Christina Domestica de Cimpoesu.