Terorism de cititoare

Mercur si matraguna

L. P. Hartley, Mesagerul, trad. Costache Popa, Humanitas, 2006 

Era sa ma fac de ris in ultimul hal. Cind sa-mi dea lacrimile, hop-top si femeia care face curatenie, sa ma-ntrebe daca poate sa arunce vechea periuta de dinti. String eroic din pleoape (cica sa vad periuta aia, ca am scuza ca-s mioapa) si-i zic ca evident ca poate s-o arunce. Mai citesc eu doua rinduri, iar mi se umezesc ochii si iar ma pomenesc cu ea in fata, daca sa nu cirpeasca un pic nu stiu ce haina. Grrrr! M-am gindit sa ma refugiez in baie sa citesc acolo restul (eram spre sfirsit), dar mi s-a parut sub demnitatea mea de cucoana serioasa, asa ca m-am resemnat sa recit tabla inmultirii cu 7 pina nu mi-a mai tremurat barbia. Da’ mi-a parut rau, ca uneori imi place sa citesc cu creieru’ reptilian si sa las neocortexul sa se odihneasca.  

(Oare solutia n-ar fi sa ma apuc sa-mi fac singura curat in casa? Hmm…) 

V-ati prins ca e o poveste tragica de iubire, nu-i asa? Nu va povestesc, don’t worry. Titlul e destul de elocvent: focusul e pus pe acel personaj secundar prezent in toate povestile de dinaintea inventarii telefonului. (Apropo, cred ca nu va mai reveni niciodata mesagerul in literatura, iar messenger-ul pe care-l stim cu totii parca nu prea are potential de personaj, dar parca poti sa stii? Poate ar fi simpatic un roman in care YM sa capete o oarecare importanta in sine… In caz ca am dat cumva o idee vreunui scriitor, pliiiiz, pliiiiz, nu-l personificati pe Skype sau macar faceti din el personaj negativ pedepsit crunt si exemplar la final, OK? Nu pot sa sufar Skype!) 

Mama, ce scorpie sint! In romanul lui Hartley as juca rolul mamei fetei, aia care-l pindeste pe baietelul de 13 ani folosit de indragostiti drept Mercur. Leo Colston chiar capata la un moment dat porecla de Mercur, culmea, tocmai din partea celui de-al treilea personaj implicat in drama amoroasa. Mai apare si o doica batrina. Exista un viconte! Al noualea viconte Trimingham, mai precis, cu fata desfigurata de o sinistra cicatrice din razboi. Se practica un fel de magie neagra. Se smulge din radacini o planta veninoasa. Se… intimpla tot felul de lucruri intre un conac englezesc plin de coridoare intortocheate si o ferma saracacioasa in mijlocul cimpului.  

Cartea a aparut in 1953, sa nu va inchipuiti altceva. Dar actiunea se petrece in vara anului 1900. Inceput de secol care exalta imaginatia pustiului. Povestea acelei veri e scrisa insa de batrinul Leo, care o reconstituie din jurnal, scrisori, amintiri. E povestea lui, nu a indragostitilor nefericiti. Evenimentele cele mai importante pentru el sint cele care ocupa cel mai mult spatiu: un meci de cricket, un costum subtire si scump primit cadou, fantoma unei biciclete mult rivnite. Incetul cu incetul, din ceata asta a preocuparilor unui copil, incepe sa se deseneze, in departare, conturul unei alte povesti, intre adulti. Oarecum seamana cu ce a facut Ishiguro in Ramasitele zilei, in care valetul (sau majordomul?) are rolul principal. Nu stiu daca e exemplul cel mai bun, asta mi-a venit acuma. Ma intreb daca am citit vreun roman in care sa iasa in fata doica… nu-mi aduc aminte… 

Frumos, in concluzie, numai bun pentru cind vrei neaparat un roman ca altadata, un roman dintr-acela dar care sa nu-ti jigneasca inteligenta, daca-mi dati voie sa zic asa o enormitate. Incitanta e si insinuarea unor asociatii extinse pe baza unor chei simbolice – una ar fi Mercur, folosit pe toate partile si din toate unghiurile, de la mercurul din termometre la zeu si la planeta, fireste cu aluzii din alchimie, magie etc. De altfel, zodiacul este cheia cea mai importanta – si e data de la bun inceput. O singura zodie e reprezentata de un personaj feminin, Fecioara (si zodia asta e guvernata de planeta Mercur, zice google ). „Fecioara” din carte se numeste Marian, ca iubita lui Robin Hood – aici incepe iarasi o serie de asociatii, pe baza de verde.  

Mai e si matraguna, extrem de importanta, pentru ca e ingredientul minune intr-un anumit descintec care ar urma sa dezlege un barbat si o femeie uniti printr-o vraja pe care baiatul inca nu o cunoaste si careia ii spune, cu dispret scolaresc, „giugiuleala”. Va inchipuiti cum arata un text in care avem toate astea si inca alte chestii spectaculoase, peste care se asterne usor si delicat valul memoriei unui batrin care si-a pierdut viata inca de la 13 ani, pentru ca a incercat sa faca un joc dublu? (Hai ca suna ca dracu, stiu, ca o prezentare de film intr-un ghid TV, da’ nu pot eu sa ma compar cu Hartley Sau, ma rog, oi fi recitat cam tirziu tabla inmultirii si inca functionez cu creierul reptilian – ceea ce, de fapt, imi convine, ca nu vreau sa fiu scorpie! )