Terorism de cititoare

Alt portughez celebru

Antonio Lobo Antunes, Manualul inchizitorilor, trad. Micaela Ghitescu, Humanitas, 2005 

„Viziune cruda asupra dictaturii si tranzitiei la democratie din Portugalia” – e prima dintre frazele de prezentare de pe coperta 4, exact genul de prezentare care pe cititorii superficiali ca mine ii poate face s-o ia la fuga. Cred ca as fi citit-o mai devreme daca as fi dat de articolul asta in care Antunes spune: „O carte nu se face cu idei. Cuvintele sunt cele care ne trebuie, dar ele sunt grele, au nevoie de efort fizic.”  

Omul n-a scris o „viziune cruda” despre nu stiu ce, a scris un roman. Bineinteles ca exista o tona de idei in el, precum si viziunea respectiva, dar in primul si in primul si in primul rind a facut literatura, si anume din cuvinte. Ultima dintre prezentarile de pe coperta: „Regimul dictatorului portughez Salazar a fost doar «un pretext ca sa prezint comportamentul unor persoane in situatii extreme, cind cad mastile purtate de obicei si nu ne mai putem ascunde asa usor»”.   

Nu exista tirade anti-dictatura, nu ni se deapana firul evenimentelor istorice, nu exista caricaturi sau desene animate, nu gasim nicaieri vreo sfinta indignare a autorului. In loc de asta, avem o gramada de oameni cu povestile lor care tin de istoria mica, vieti bulversate de istoria mare. In centrul acestor povesti se afla un ministru aproape omnipotent, el e doar reprezentatul incarnat al istoriei mari, iar actiunile lui nu tulbura o tara abstracta, un „popor” vag, ci alti oameni reali, cu obsesii si probleme si istorii personale, foarte personale chiar. E loc de dragoste, de zgircenie, de invidie, de meschinarie, de copii care se tem de lupi, de femei incintate de haine mai presus decit de orice altceva. E loc de viata la scara mica in timp ce dictatura si istoria se deruleaza undeva in departare. Cam asa ceva vreau eu de la un roman, na! (Ba chiar si de la un film!)  

Si mai vreau, evident, multe alte lucruri. De exemplu sa se tina bine in chingi, sa nu se desfaca la prima atingere, sa nu ramii cu povesti sau pagini care sa ti se scurga printre degete. Dar nici sa nu fie batut in cuie ca un sicriu, sa aiba suficienta libertate ca sa respire lumea aia fictiva. Ma rog, metaforizez aiurea. Dar asa mi s-a parut Manualul inchizitorilor, ce sa fac? O carte bine facuta, in afara de faptul ca e bine scrisa si ca e plina de viata.  

Are cinci parti. In fiecare dintre ele traieste un personaj, atit prin propria lui voce, cit si prin vocile citorva personaje cheie din viata lui. 1 – Joao, fiul legitim al ministrului, pentru care ministrul e doar tatal, un tata de care, fireste, depind multe, dar in nici un caz totul; 2 – Titina, menajera ministrului, care are si ea viata ei, in care stapinul ocupa un loc foarte important, dar mai sint si alti oameni importanti; 3 – Paula, fiica nelegitima a ministrului, care se indragosteste de un neica nimeni si-si traieste cu infrigurare acest risible amour; 4 – Mila, amanta oficiala a ministrului, o fatuca speriata, chinuita de miinile umede si de respiratia vestejita ale „protectorului”; 5 – Francisco insusi, ministrul care e mult mai mult decit un fascist ticalos, e si un sot nefericit, un batrin torturat de infirmiere la azil. Cu alte cuvinte, sint oameni adevarati. Evident, personaje.   

Pe linga fiecare dintre cele 5 voci principale soptesc si striga si se lamenteaza si delireaza inca altii – mama amantei, bucatareasa umila care naste in grajd, soferul terorizat etc. (nu mai fac inventarul, desi as avea chef). Din tot corul asta iese ceva mult mai complex decit o viziune cruda asupra dictaturii lui Salazar, va asigur io  

Ah, inchizitorii sint invizibili, am cautat cronici pe internet ca sa ma prind ce-i cu ei, ca singura nu m-a dus capu’: sint cei care culeg „relatarile” si „comentariile” personajelor si pe urma le transcriu. Ei sint uneltele lui Antunes (ar trebui sa zic Lobo Antunes sau e suficient Antunes? – nu mi-e clar).  

Mi-a placut foarte mult si cred ca o sa ma pun pe citit tot ce mai prind de portughezul asta. Cica la ei e un mic razboi, cititorii si criticii fiind impartiti intre el si Saramago. Poate ca o sa iau si eu partea unuia sau a altuia, dar mai am pina atunci – mai am de citit, I mean, ca amindoi vad ca publica de zor. Si amindoi sint foarte, da’ foarte preocupati de fraza, de „scriitura” – pe Antunes l-au comparat cu Faulkner si cu Celine, ceea ce eu n-am cum sa-mi dau cu parerea, ca nici nu mai stiu cind si ce am citit din Faulkner si Celine.