Terorism de cititoare

Meserie

Bernhard Schlink, Cititorul, trad. Ana Muresanu, Polirom, 2002 

200 de pagini, 46 de capitole in total. In prima parte un love story. In a doua parte un proces. In a treia parte  o poveste din inchisoare. Scris limpede, concis, cu destule dialoguri (va amintiti cind erati mici si rasfoiati o carte ca sa vedeti daca are dialoguri si daca n-avea o puneati la loc pe raft? ). Autorul, profesor la Drept, a scris intii romane politiste pentru care a primit premii. Stie sa-ti stirneasca interesul si iti satisface curiozitatea cu niste dezlegari surprinzatoare. Nimic in plus, nimic nelalocul lui, nimic socant in limbaj. Teme mari pe care nici nu le banuiesti la inceput. Adica o carte perfecta pentru cind vrei sa citesti ceva scurt, usor de urmarit, cu un subiect interesant in sine, inteligent fara sa te oboseasca. De-a binelea grav si serios, dar de asta iti dai seama abia pe la mijloc, cind esti mult prea prins si curios ca sa mai dai inapoi.  

Fara spoiler 

De obicei, cind anunti lumea ca urmeaza spoiler, vrei sa spui ca e genul de carte care nu merita citita daca stii dinainte ce se intimpla si cum se termina. Sau genul de carte care nu merita recitita. E OK pentru romane „comerciale” sau usurele, dar nu e ok deloc pentru o carte serioasa, la care conteaza in primul rind cum e scrisa, nu neaparat despre ce e vorba in ea. Atentie deci, cind veti da peste o recenzie cu avertisment de spoiler in ea – exista doua variante: ori cartea e de consum, ori recenzentul face misto de ea. Cind recenzentul face misto, ar fi bine sa aiba motive, altfel e cam de cacao.  

Apropo, am dat in ultima vreme de un articol intr-un ziar si o insemnare pe un blog, ambele despre ultimul Harry Potter, in care ni se spunea cum se termina. Bad, bad, bad! Urit! Nesuferit! Oameni rai : daca nu pot ei sa se bucure de o carte pentru copii, atunci tin mortis sa strice si placerea altora. Eu pot linistita sa citesc Harry Potter si pe cuvint ca ma distreaza, da’ vreau s-o citesc exact asa cum ar citi-o si un pusti de 14 ani, nici nu-mi trece prin cap sa ma incrunt de parca as avea 100 de ani si o venerabila catedra la Universitate. Asa ca, sa stie domnul mayuma si doamna elenav ca mi-au fost nesuferiti (ei, mi-a trecut ).  

La mine de data asta e vorba de a treia varianta Cititorul, chiar daca a ajuns bestseller, nu e de consum pur si simplu. Eu citisem intii postfata si tot mi-a stirnit curiozitatea, stiam ce se intimpla si tot nu m-a plictisit. Numai ca mi-a parut rau, ar fi fost si mai si daca habar n-aveam despre ce e vorba. Pe de alta parte, nu stiu daca m-as fi deranjat s-o citesc fara sa fi stiut nimic din poveste, ca n-auzisem de autor. My mistake, poate. Deci nu vreau sa fac misto. Err… m-am incurcat  

Cu spoiler! 

E o poveste de dragoste intre un baiat de 15 ani si o femeie trecuta de 30. Un fel de Lolita pe invers. Din perspectiva baiatului. Pe termen lung, asta o sa-i distruga viata, nu e genul de educatie sentimentala care le foloseste barbatilor. Si nu e numai diferenta de virsta. Femeia care il seduce pe pusti e o fosta gardiana de lagar nazist. Cind el va descoperi cine l-a initiat va fi prea tirziu. E genul de situatie in care nu poti sa nu te proiectezi pe tine. Cum ar fi, ginditi-va, sa stii ca ai fost indragostit de un monstru? Mai rau, cum ar fi sa-ti dai seama ca nu te poti gindi la monstrul acela ca la un monstru? Cum ar fi sa vezi in continuare o fiinta draga intr-un criminal?  

Eu am incercat asa: si daca m-as fi indragostit eu in adolescenta de un securist care a lasat oameni nevinovati sa moara in chinuri? Care i-a trimis la moarte fara sa ezite? Si daca, chiar dupa ce as fi aflat adevarul, as fi continuat sa tin la securistul acela? As fi avut intentia sa-l ajut, o data ajuns in inchisoare? Cum as fi suportat sa suprapun, peste imaginea unui iubit, imaginea unui criminal? Si peste imaginea criminalului pedepsit, pe aceea a iubitului? Absolut ingrozitoare posibilitatea asta.  

(Titlul vine din faptul ca fioroasa nazista   era o analfabeta care adora sa i se citeasca. Baiatul ii trimite casete cu carti inregistrate chiar si dupa ce ea e condamnata la inchisoare. Nu vrea s-o mai vada dar nu poate rupe legatura cu totul.)  

Schlink da niste detalii despre relatia sexuala a celor doi, detalii care nu par sa aiba, in prima parte, decit rostul de a colora putin povestea. De exemplu cum Hanna il pune pe Michael sa faca baie de fiecare data. Si cum la inceput ea il „poseda”. Cum trupul ei e uneori lipsit de suplete, rigid. Dupa ce stii ca a fost gardiana intr-un lagar, baia de la inceput capata conotatii sinistre. Ca si restul, tot ritualul actului sexual se suprapune peste o scena de masacru nazist. Si uite asa erotismul de care e imbibat romanul devine, pe parcurs, de cosmar. Mult mai sinistru decit orice scena explicit sadica sau decit orice limbaj socant, dezinhibat etc. Cartea mizeaza enorm pe suprapunerile astea sugerate, ambiguitatea avind efecte super strong, de care te prinzi cind e mult prea tirziu ca sa te mai poti extrage. Trebuie arta, nu gluma, ca sa obtii asemenea efecte. Arta in sensul de meserie. Nu cred ca e chiar de colo sa manipulezi cititorul asa.  

La final e clar ca e vorba despre trecutul Germaniei care actioneaza malefic asupra tinerei generatii dupa razboi. Si ca biata tinara generatie are multe de tras, ca nu se poate desprinde asa de usor de generatia parintilor. Ca trecutul criminal nu te atrage direct, ci mult mai parsiv. Si ca e, uneori, foarte-foarte greu de spus cit discernamint putem avea. Si lantul de ambiguitati, de probleme nerezolvate, de intrebari complicate se poate intinde foarte departe. Genul de carte care nu prea te lasa sa dormi linistit.