Terorism de cititoare

Japonezi si americani

Ryu Murakami, In supa miso, trad. Florin Oprina, Polirom, 2006

(fragmente)

Copii de aruncat m-a innebunit, Albastru nemarginit, aproape transparent nu mi-a displacut, asa ca am mers mai departe cu acest Murakami, spre deosebire de celalalt, pe care l-am abandonat definitiv dupa doua carti. Mihaela Spineanu: “In supa miso arata ca o carte scrisa de Stephen King in colaborare cu Michel Houellebecq: iti ofera o portie de violenta de-a dreptul socanta, dar si o critica sociala pe masura.” Mai e comparat cu American Psycho de Bret Easton Ellis – n-am citit nimic de Ellis, am Lunar Park dar nu ma prea trage ata.

Violenta

M-a lasat rece. In rolul criminalului psihopat, carismatic etc. e americanul Frank. In rolul discipolului terifiat la inceput si sedus la final e japonezul Kenji. Actiunea se petrece in cartierele de distractii din Tokyo. Japonezul e ghidul americanului. Atmosfera, tensiune gradata, masacru. Plicticos pentru mine – am ceva cu thrillerele, ma fac sa casc. Imi amintesc vag ca imi placuse Stephen King mai mult, acum o suta de ani, cind citisem citeva carti de-ale lui. OK, sint detalii “socante”: de ex. Frank incearca sa indese o ureche taiata in vaginul uneia. De fapt, cred ca incep sa pierd sensul cuvintului “socant” – teoretic chestia cu urechea ar fi trebuit sa ma socheze, practic am avut o scurta sclipire de curiozitate, nu mai mult.

Critica sociala

Cu adevarat misto mi s-a parut doar asta: japonezii caraghiosi care pun un pret disproportionat pe americanisme care americanilor li se par de doi lei. Kenji arata asta destul de subtil: un turist se intreaba daca japonezilor le plac negrii, de-i imita atita; Frank n-a auzit niciodata de fabulosul palat Nike la care viseaza o femeie idioata.

De ce in Japonia se prostitueaza eleve de liceu care n-au mare nevoie de bani? De ce zdranganesc aiurea la chitara sau gesticuleaza ca hip-hop-erii sau fac karaoke fara sa aiba nici o legatura cu muzica aia, fara sa stie engleza? De ce viseaza la pantofi de sport Nike (evident ca in mintea mea e vorba de “adidasi Nike”, trebuie sa fac un efort sa renunt la “adidasi”)? De ce-i imita atit de ridicol pe americani? Pentru ca sint goi pe dinauntru, si-au pierdut sufletul, autenticitatea bla-bla. O data cu modernizarea, au ramas fixati pe gadgeturi, si-au dat cultura pe niste margele de sticla.

“copiii tarii asteia sint inconjurati de stimuli contradictorii, ca pisica din experiment. Daca incerci sa spui ceva, ti-o taie imediat, ca, cica, sintem niste razgiiati, ca traim intr-o lume a abundentei, in timp ce ei au mincat cartofi goi si au facut sacrificii ca sa aduca Japonia unde e acum.” (p. 196)

Despre victimele lui Frank: “Indivizii care fusesera omoriti traiau in lumea asta in care nu stii cind primesti mincare si cind un soc electric, dar nu opuneau nici un fel de rezistenta. M-am uitat la Frank si mi-am spus ca el se opune.” (p. 197)

Criminalul versus omul docil: “Eu omor oameni in mod constient si ii sochez pe ceilalti, ii fac sa gindeasca. Eu sint necesar pe lume, dar ala? Nu cred! Spunind asta, Frank s-a uitat din nou la boschetar.” (p. 209)

Da, bine. Din pacate, e plin de bla-bla-uri dintr-astea. Psihologie ieftina, critica a societatii de consum, revolta de care m-am saturat pina peste cap. Pina si Albastru… mi-a placut mai mult. Copii de aruncat e mult mai buna, dar acum incep sa ma intreb daca n-am exagerat. O sa mai incerc un singur Ryu si o sa ma hotarasc atunci.