O scriitoare nevrotica si cu inclinatii perverse
Carson McCullers, Rasfringeri intr-un ochi de aur, trad. Domnica Drumea, Humanitas, 2003
Cautam cam isterica prin casa o carte care sa-mi placa asa ca pe vremuri, direct si nemijlocit (parca era un schimb de comentarii la un moment dat despre asta pe-aici, nu mai tin minte), sa fie soft si bine facuta si… sa aiba chestia aia, stiti voi, ceva-ul care sa te faca sa uiti de tot si de toate, sa te ia de mina si sa te duca departe. Am incercat Tristram Shandy, Jurnalul lui Jeni Acterian, Matei Iliescu si inca vreo doua. Cind ma hotarisem pentru Jeni Acterian, am luat Rasfringeri… ca s-o asez mai bine, am citit un pic si inca un pic, am vazut ca are doar vreo 160 de pagini si e scrisa de o femeie “nevrotica si cu inclinatii perverse” si gata.
Propriile mele nevroze m-au impiedicat s-o citesc repede-repede, cum as fi facut daca as fi fost OK, asa ca a durat vreo trei zile, aiurea-n tramvai (salut Catalin, uite ca n-am zis si ce-am mincat zilele astea 
– pt tine special: pizza comandata prin telefon, ca nu mi-a venit sa ies din casa). In orice caz, data viitoare o sa stiu: cind ma mai apuca spleen-ul si alte alea (ca de PMS nu cred sa sufar, n-am fost niciodata atenta sa vad daca se potrivesc datele) nu mai caut decit printre cartile scrise de femei, ca noi intre noi ne intelegem mai bine si vorbim oarecum o limba comuna.
Nu stiam ap-so-lut nimic despre McCullers – am impresia ca am citit pe vremuri Balada cafenelei triste intr-un fel de brosurica amarita pe hirtie de ziar. Daca sinteti la fel de inocenti ca si mine, merita sa dati un search sau macar sa va uitati pe wikipedia. Foarte interesanta viata. Deprimant, dar toate vietile interesante sint deprimante, acum m-a pocnit revelatia
Bine, hai sa va spun cit de cit si ceva despre carte: o poveste cu personaje foarte clare, cu decoruri si descrieri, cu flashback-uri ritmice, cu fraze cuminti, cu “maiorul iesi din casa la ora 5″, cu tot ce trebuie. Ciocnirea intre calmul asta clasic si mega-colectie de nevroze a personajelor si cu crima anuntata de la bun inceput iti produce o serie de socuri cum nu se poate mai eficiente, citesti cuvint cu cuvint cu aceeasi atentie.
O cazarma, ofiteri si nevestele lor, soldati si cai. Femei si barbati a caror orientare sexuala, ca sa zic asa, e incerta. Unul se indragosteste de toti amantii sotiei sale, alta se ataseaza de amanta sotului, dispretuind-o. Capitanul e obsedat de trupul bronzat al unui soldat, maiorul se zbate intre repulsie si fascinatie pentru un mic servitor filipinez care face balet in casa si poarta un sacou portocaliu. Nevasta maiorului isi petrece noptile cu filipinezul, jucindu-se cu chestiile alea japoneze, origami – iar focul arde in semineu. Nevasta capitanului, un fel de animal care nu poate sa faca o adunare decit pe degete, e singura in stare sa scoata la iveala rasa pursinge din calul Pasare de Foc. Iar soldatul Williams crede ca toate femeile sufera de o cumplita boala care se transmite prin sex.
La pagina 21 capitanul condamna la moarte un pisoi, la pagina 49 maiorul zdrobeste capsorul cald al unei prepelite, iar la pagina 97 capitanul biciuieste un armasar pina-l transforma intr-o mirtoaga. Soldatul a comis o crima in trecut, nevasta maiorului si-a taiat sfircurile cu foarfeca. Sint dusi cu totii. Nu disting prea bine intre dragoste si ura. Au transe. Si in jurul lor vara curge lin si poetic in toamna.
Un pasaj care explica titlul (si orice altceva):
“- Un paun de un verde difuz. Cu un imens ochi de aur. Iar in ochiul acesta rasfringerile unui lucru micut si…
Straduindu-se sa gaseasca intocmai cuvintul potrivit, isi ridica mina cu degetul mare si cu aratatorul lipite. Bratul lui arunca o umbra lunga peste peretele din spate.
- Micut si…
- Grotesc, sfirsi ea in locul lui.
El aproba scurt din cap:
- Exact.”
M-a dus departe, e adevarat, mi-a placut direct si nemijlocit, dar n-a fost soft. Deloc. Urmeaza sa mai citesc tot ce mai apuc din Carson McCullers.
Articole (RSS)
Comentarii (RSS)
14 septembrie 2007 la 4:21 pm
a ce chestie, chiar voiam ieri sa te intreb daca ai citit-o (e pe listele de cumparaturi) fiindca eu ma tot invart de ceva vreme pe langa ea. suna bine adunatura de dusi
.
cat despre jeni acterian, ma gandeam sa postez si eu ceva ca tocmai am recitit jurnalul. mi-a placut mai mult prima data, acu’ m-am si enervat pe alocuri. da’ tot simpatica imi ramane
14 septembrie 2007 la 4:26 pm
Probabil ca au chiulit in gasca pe timpul cand erau la scoala de la orele de educatie sexuala!
Bine,ori asta , ori Freud e un fel de mad-scientist iar ei sunt soriceii lui de laborator pe care experimenteaza cate ceva din a sa doctrina ! 
14 septembrie 2007 la 4:46 pm
Daca o vedeam in librarie, nu o luam.Numele autorului nu mi-ar fi inspirat incredere. Cred ca esti o cumparatoare compulsiva, dar, uite ca le nimeresti!
Je, pana nu le-am rasfoit, citit fragmente, mirosit, convins datorita pozei, nu le cumpar, dar eu sunt un mic-mic-mic burghez
14 septembrie 2007 la 5:16 pm
am citit pe wikipedia si vad ca era prietena cu truman capote si tennessee williams. tennessee tocmai citesc acum si e foaaarte misto, nu stiu cum de n-am citit pana acum, iar capote e printre preferatii mei (luciat, tu ti-ai mai schimbat parerea despre el?). o s-o citesc cu siguranta si pe doamna asta din sud. inca o carte pe lista…
14 septembrie 2007 la 7:23 pm
cand te opresti la matei iliescu, sa ma anunti si pe mine. ca sunt foarte curios…
14 septembrie 2007 la 7:37 pm
si mai off topic decat postarea anterioara….
pe cand teoria si critica? adica chestii de genul Barthes, Bloom, Certeau, Calinescu, Compagnon, Anderson, Berlin, Benjamin, Marin etc., etc., etc.
Manolescu spunea odata (aproximez) ca spectacolul criticii e mult mai “spectaculos” decat spectacolul literaturii
14 septembrie 2007 la 7:58 pm
Si asta doar pentru ca ceea ce facem noi e mult mai spectaculos decit ceea ce fac ceilalti.
14 septembrie 2007 la 8:02 pm
@ zum – chiar te rog sa postezi despre jeni acterian, ca eu n-am citit jurnalul niciodata. cu truman nu, nu m-am lamurit, dar mai am de citit, numai ca il las pt cind o sa ma simt harnica, deocamdata nici vorba de asa ceva
@ florinu – ei, stiam ca e un nume important si-am luat-o ca sa ma mai luminez si eu un pic, ca nu se stie niciodata
si era si redusa la juma de pret
@ d – acuma, sa ma scuzi, da’ placerile lui manolescu si ale mele nu coincid intotdeauna
nu am nici cea mai mica ambitie de “critic”. am mai citit si mai rasfoiesc din cind in cind teorie si alte alea exclusiv cu speranta sa ma pot bucura mai bine de spectacolul literaturii
14 septembrie 2007 la 8:04 pm
N-am citit McCullers.Din ce spui tu , “Rasfrangeri…” este incitanta.Si daca
te-a dus departe…Asta-i important !
14 septembrie 2007 la 8:21 pm
huh…tre’ sa recunsc ca Elfriede e copil mic pe linga doamna asta McCullers!!
Totusi de ce ti-a placut asa direct si nemijlocit?! Te-ntreb ca aproape, da’ aproape, m-ai convins ca merita citita
14 septembrie 2007 la 10:12 pm
@ luciat : Ca scriitoare a sudului american, ti s-a parut mai buna decat Margaret Mitchell ?
15 septembrie 2007 la 7:08 pm
@lilanda – pentru ca e misto
@isuciu – pai nu se pot compara, pe asta, de exemplu, n-as avea nimic impotriva s-o fi scris eu si m-as umfla mult de tot in pene. ma rog, as accepta sa fi scris eu si Pe aripile vintului
dar din alte motive, cam asa cum as accepta sa fi cistigat la loterie 
15 septembrie 2007 la 8:59 pm
Daaa, misto de tot McCullers si recenzia ta f. nimerita, ca sa spun asa.
E ingrozitor daca mie mi-a placut Mitchell? Am citit-o destul de tarziu, cam in studentie, alaturi de alti scriitori americani. Desi recunosc ca sunt subiectiva cand vine vorba de literatura americana.
15 septembrie 2007 la 9:56 pm
Incearca si “Ceasornic fara minutare” a lui McCullers, a aparut acum o mie de ani in colectia Globus de la Univers. Prin 83? 84? Daca n-o gasesti, let me know, ti-o dau eu. Zau ca merita.
15 septembrie 2007 la 10:07 pm
hnu, de ce n-o reeditezi, ca sa se bucure de ea mai multi dintre aia care citeau jules verne pe vremea cind se desfiinta abba?
15 septembrie 2007 la 11:10 pm
daca vrei sa gasesti acel ceva…. nu stiu daca ai citit sau nu , dar citeste The Magus (Magicianul) al lui John Fowles, mie mi-a placut tare mult. Total imprevizibil si putin psihologic….adica are mult de a face cu psihologia, dar si cu patologia in acelasi timp…..
Uite ma bucur ca am dat peste blogul tau, uite daca vrei, vino sa facem schimb de bloguri…..
Daca esti de acord, da-mi un mail sau un mesaj pe blog, daca vrei….
16 septembrie 2007 la 11:46 am
the heart is a lonely hunter de mccullers – si pe aia s-o citesti
16 septembrie 2007 la 12:57 pm
A propos de nevroza, inclinatii perverse si de carti de pe vremea lui abba (
)…a citit cineva “Infernul tandretei”, a lui Alain Bosquet?? Cartea aia care incepe socant cu “mama, ai murit si ma simt usurat!”. Am citit-o prin ’85-’86 si de-atunci n-am mai auzit pe nimeni sa fi auzit de ea…spuneti-mi, va rog, ca nu doar mi se pare ca am citit-o 
17 septembrie 2007 la 2:23 am
@vic: nush de ce am impresia ca o sa se ocupe cei de la univers cu reeditarea asta, in colectia de la cotidianul…
17 septembrie 2007 la 11:53 am
@ hnu: of, sa ma ofer sa le fac corectura gratis?
17 septembrie 2007 la 6:19 pm
@ deea – de ce sa fie ingrozitor? ce, crezi ca mie nu mi-a placut?
ba bine ca nu! 
@ hnu si dan sociu – o sa citesc, o sa citesc cu siguranta
@ lilanda – sorry, nu stiu de cartea aceea
17 septembrie 2007 la 7:39 pm
@vic: ma indoiesc ca si-ar putea permite asa ceva
partea buna stii care e? traducerile canibalizate din vechea colectie globus erau relativ bine lucrate si redactate, asa ca, in cel mai rau caz, o sa fie pline de greseli de culegere
17 septembrie 2007 la 9:04 pm
@ hnu: tot un drac. ca si eu m-am bucurat o clipa si pe urma mi-am adus aminte ca pe vremea aia nu existau computere. asa ca acum o sa fie totul la destele unei secretare.
9 noiembrie 2007 la 9:06 pm
mai am putin si-o termin. ce sa zic? foaaarte minunata.
9 noiembrie 2007 la 11:40 pm
@ vic – adica nu-ti place?
deloc? 
10 noiembrie 2007 la 12:26 am
adica esti nebuna la cap.
n-am zis ca, dimpotriva, mi-a placut? 
10 noiembrie 2007 la 12:28 am
@ vic – n-am inteles, ce sa fac daca n-am inteles?
mea culpa
10 noiembrie 2007 la 12:37 am
mda, ca eu si mallarme…
12 noiembrie 2008 la 7:38 pm
[...] Care-l cunoasteti pe Mihai Iovanel: va rog eu, puneti-i niste praf de stranutat pe undeva, sau niste pioneze pe scaun, din partea mea Caci asa m-a… stresat-distrat cronica lui (la care nu pun link)! Ca poate sa aiba si dreptate, oarecum, de data asta (auzi, cica e “ultradiabetic” in partea cu motanul! mhmcamddnap, ti se face un picutz jena sa nu te prinda cineva ca te topesti sau ca iti vine sa te stergi la ochi la final), da’ nici chiar sa pomeneasca de Fanus Neagu, grrr. Eu… cum sa zic… mie… mi se pare mai degraba… umpic… adica s-ar putea sa aduca… nu tocmai, dar intr-un fel (in felul ala bun!)… cu Ionel Teodoreanu. Dar un Ionel Teodoreanu care scrie mult mai bine. Si care nu se poate sa nu-ti placa. Si care n-are pic de cinism sau de duritate – e ca un imens ochi de aur in care nu, nu se rasfringe nici un micut lucru grotesc, ca s-o parafrazez pe McCullers. [...]