Jucarii neconventionale
Leapsa de la Gavagai: cu ce si de-a ce ne jucam cind eram mici. Nu pot sa rezist (si n-am mai terminat nici o carte, nu am nici linkuri interesante). O sa sar peste chestiile obisnuite, incerc sa-mi aduc aminte ciudateniile.
Un cutit. Ma jucam cu un verisor. Ideea era sa tii cutitul intr-un anumit fel, sa-l arunci in pamint si el sa se infiga nu stiu cum. Cred ca puteai sa-l tii, de exemplu, culcat pe dosul palmei – era nevoie de o oarecare maiestrie ca sa-i imprimi o miscare de rasucire in aer si el sa aterizeze cum trebuie. Evident, nu cistigam niciodata la jocul asta, verisorul respectiv era si mai mare decit mine. Dar ma distra si nu ma plictiseam. Stie cineva cum se cheama de fapt jocul asta?
Un ciur de facut bulion (din rosii). Il gasisem in pod la bunici. Arata cam ca un leagan pentru bebelusi, cu diferenta ca era facut dintr-o plasa de sirma prinsa intr-un cadru de lemn. Culcam in el o papusa de plastic moale care reprezenta un bucatar cu boneta. Mi se parea foarte potrivit ca un bucatar sa doarma intr-un instrument pentru bucatarie. (Bineinteles ca n-aveam voie in pod, pentru ca se ajungea pe o scara ca alea pentru zugravit si, in plus, intrarea era un chepeng pe care nu puteam sa-l ridic decit impingindu-l cu capul. Bineinteles ca eram obsedata sa ma catar in pod.)
Papusa cheala din poza de sus. Ramasese fara par cind s-a imbatat bunicu’ odata si a calcat pe ea. Imi amintesc perfect cum s-a pravalit dupa aia de-a curmezisul pe pat si n-a reactionat in nici un fel la racnetele mele, ceea ce m-a enervat ingrozitor. In loc sa sara sa-mi repare papusa, a inceput sa sforaie. N-am putut sa-l iert mult timp. De altfel, in poza de mai sus exact asta incerca el sa faca, sa-mi imortalizeze supararea. Poate a doua zi. Ma uitam cam urit, recunosc 
O drezina. Dap, o drezina adevarata. O platforma pe roti care circula pe calea ferata, pentru reparatii, inspectii. Era intepenita pe o linie moarta in fata unui atelier mecanic din apropierea casei bunicilor. Un loc foarte sigur pentru mine, nu va ingrijorati. Avea scaun, manete si tot ce trebuie si trageam de ele intr-o veselie. Mereu mi se parea ca da, s-a miscat din loc. Nu, nu fur din Cartarescu. Drezina e a mea, din copilaria mea. O vad foarte clar in fata ochilor si n-o s-o uit niciodata. Era vopsita in galben. Eu, singurul copil din zona, consideram masinaria proprietatea mea personala. Toti adultii erau de acord cu mine.
Un jaguar de plus. Regret, dar era fara discutie jaguar, nu tigru, nu altceva. Mi-l adusese bunicu, ocazie cu care m-a informat ca masina cea mai buna din lume e tot Jaguar si sa fac bine sa tin minte asta cite zile oi trai. Ghiciti ce masina o sa-mi cumpar eu cind o sa fiu bogata.
Nu pot sa n-o mentionez pe maimuta Toto. Moale, de cirpa, imbracata intr-o salopeta albastra. Cit am stat la bunici n-am avut nici o jucarie cu care sa dorm, pentru ca n-aveam nevoie: dormeam cu bunica, lipita de ea. Daca as fi Harry Potter si ar trebui sa invoc un Patronus, vraja aceea care sa te apere de Dementori si pentru a carei reusita trebuie sa te concentrezi asupra celor mai fericite amintiri din viata ta, la asta m-as gindi, cum adormeam altadata lipita de bunica. Dupa aceea, vreo doi ani (poate chiar mai multi) am avut-o doar pe Toto de care sa ma lipesc noaptea. Nu era mare lucru, doar o maimuta de cirpa. Dar se potrivea, ca in fond stim cu totii ca maimutele pot supravietui daca au macar o paturica pe care sa o stringa in brate.
Ia sa vedem cui sa-i dau eu leapsa asta acuma… lui florinu, lui Cezar (te joci? ca daca tot nu-ti place fotbalul… ), lui Pamuk (cine sa fie mai jucaus decit o pisica?) si la toata lumea, de altfel.
Articole (RSS)
Comentarii (RSS)
20 septembrie 2007 la 3:51 pm
hop si eu si mi-ati dat cu leapsa in ochi.
sa vedem… papusa de portelan, cintar coclit, fiinte conlocuitoare (pisici, ciini, gindaci de colorado), gauri din gard (numarat, tras dungi cu creta intre ele), statuie (bust parasit la noi in curte).
daca ar fi sa indraznesc s-o plasez (de leapsa zic), as arunca-o la Vakulovski, dar e intors cu spatele
20 septembrie 2007 la 4:24 pm
nici eu nu stiu cum se numeste jocul cu aruncarea cutitului (dac-o fi avand vreun nume), dar stiu ca-l jucam si eu, pe langa multe alte prostii pe care le faceam cand eram mic
apropos, cum ar arata patronus-ul tau?
20 septembrie 2007 la 5:19 pm
@ 7nationarmy – si mie imi placeau gindacii de colorado. uneori ii culegeam de pe frunzele de cartofi intr-o galetusa – era treaba serioasa, de altfel, nu joaca. si sa stii ca nu e leapsa de aia, de dat cu pumnu
@ alex radu – hm, nu sint hotarita pt patronusul meu: ori maimuta, ori pisica. nu foarte impressive
si totusi nu vad ce Dementor ar putea sa-i faca fata.
tu ce patronus ai avea? ce rau imi pare ca nu m-am gindit sa pornesc eu o leapsa pe tema asta!
20 septembrie 2007 la 5:59 pm
jenial! o drezina, ce vis! eu le cheleam pe ale mele, mi se pareau ca arat net mai bine …
20 septembrie 2007 la 6:04 pm
jocuri/jucarii (mai) ciudate ale copilariei: ma jucam de-a tom sawyer si huckleberry finn…:
singura, in curte, fiindca bunicii nu ma lasau pe strada sau cu alti copii, ei erau “rai si needucati” 
cu pluta pentru mississippi a fost mai complicat!
@luciat: misto ideea cu patronusul, al meu ar fi (banal) o capra neagra
20 septembrie 2007 la 8:30 pm
@luciat: nici eu nu sunt foarte hotarat. mi-ar placea sa fie un cerb, ca al lui Harry, sau o capra neagra, cum zice capricornk13, doar de! sunt capricorn si eu
trebuie sa fie, in orice caz, ceva care sa traiasca in munti si sa aiba coarne 
a, sau ar putea fi un vultur.
21 septembrie 2007 la 10:20 am
Ma joc, multumesc de invitatie.
(Fotbalul nu mai e de mult un joc. Asta e problema.)
21 septembrie 2007 la 11:31 am
Am prelut leapsa cu multa placere
.
21 septembrie 2007 la 12:08 pm
preluat
21 septembrie 2007 la 2:06 pm
Fara legatura cu subiectu’ dezbatut. Astazi ai fost pomenita de bine in Ziarul de Duminica ( Suplimentul de la Ziarul financiar)
21 septembrie 2007 la 2:19 pm
@ mel: normal, ca ea e alex stefanescu
21 septembrie 2007 la 2:48 pm
asta-i linku
http://www.zf.ro/articol_141872/trollism__luciat_nu_a_visat_urat_.html
mai e un articol si-n dilema veche:
http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=188&cmd=articol&id=6613
21 septembrie 2007 la 3:28 pm
@ luciat: auzi, ma, cica citesti exagerat de mult.
apropo de asta, e de aruncat un ochi si pe:
http://blogs.guardian.co.uk/books/2007/09/learning_to_hate_literature.html
sterpelit tot de pe la white noise.
21 septembrie 2007 la 3:42 pm
preluat, raspuns, dat mai departe
21 septembrie 2007 la 3:56 pm
@luciat: pls, corecteaza in comm-ul meu anterior “s-au”-ul ala scris total aiurea
mersi 
21 septembrie 2007 la 4:02 pm
@ cezar – pai trebuie sa te joci la tine pe blog – sa povestesti acolo de jucarii si jocuri, adica
@ florinu – a, ma bucur, am vazut, ce bine seamana jucariile noastre!
@ mel si white noise – mersiiiii, ca nu stiam
@ vic – da, citesc exagerat de multe prostii
ma duc acusica la linkul ala
@ alex – done
21 septembrie 2007 la 7:37 pm
@luciat: Stiu ca la mine pe blog tre sa ma joc, numai ca acum am o mie de chestii pe cap si nu am timp sa scriu. Dar promit ca urmatorul post va fi despre asta – il voi scrie insa peste vreo doua zile.
21 septembrie 2007 la 8:01 pm
@ cezar – a, nu e nici o graba, am crezut ca nu stiai, ca esti blogger mai de curind. spor la treburi
22 septembrie 2007 la 7:34 pm
Luciat, şi eu am jucat jocul ăla cu aruncatul cuţitului în pământ. Mi se pare surprinzător, că dintre toate jocurile pe care mi le amintesc, ăstuia nu-i găsesc niciun titlu. Înclin să cred că-l jucam fără să fi ştiut niciodată cum se numeşte. “Hai, să ne jucăm jocul ăla cu aruncatul cuţitului!”, spuneam. La vârsta aceea, ceea ce ne făcea să zâmbim începea doar cu: “Hai, să ne jucăm…”
(am ales mutrişoara asta, pentru că-mi place tare mult!)
Din categoria jocul de-a vacanţa, jocul de-a fericirea, sau jocul de-a copilăria: elastic, prinselea, pituluşu, atingerea pe cocoţate, urâte şi frumoase, baba-oarba, Castel, ţară, ţară, vrem ostaşi, flori, filme, fete sau băieţi!
Uite, un link, spre o poezie pe care o iubesc: “Jucării” de Marin Sorescu. Pentru că mereu ne întoarcem la ele!
http://www.agonia.ro/index.php/poetry/144471/index.html
23 septembrie 2007 la 7:01 pm
[...] Joaca cu mine însumi Posted September 23, 2007 Cu ce si de-a ce ne jucam cind eram mici. (leapsa de la Luciat) [...]
25 septembrie 2007 la 1:06 am
Ma joc in fiecare zi de-a intoarcerea in copilarie, pt 7 minute(ca sa fie mai mult de 5). Asa imi incepe ziua. Jocul cu pricina(cel cu cutitul) se numea la mine in oras, cas(precum produsul alimentar preparat din lapte). Dintre felurile de aruncare a cutitului imi amintesc : de la genunchi, de pe umar, de pe cap, “furculita”, “lupul”, “pe spate”, “din palma”…Pierzatorul lua o gura de “cas” din pamantul proaspat, fost tinta pt joc.
25 septembrie 2007 la 1:23 am
maimuta toto… nu pot sa cred! (da’ aveam trei de toto, unul mare, unul mijlociu si un totoshel mic…) phii… am ramas fara cuvinte…
25 septembrie 2007 la 3:49 pm
[...] era de fapt asta: Cu ce si de-a ce ne jucam cand eram mici? Vine de la Cezar, care a primit-o de la Luciat, care a primit-o de la Gavagai, care a avut grija sa o dea atat de multor oameni incat o sa devina [...]