Terorism de cititoare

Depresie & spital versus nebunie & balamuc

William Styron, Bezna vizibila. Amintiri despre nebunie, trad. Mihnea Gafita, Grupul Editorial ART, 2007

Nu e chiar nebunie, doar depresie. Atit de puternica incit nu se poate scapa de ea decit la spital. La balamuc, daca vreti. I s-a intimplat lui Styron si el povesteste cum a fost. Sec, fara inflorituri, fara metafizica, fara sa bata apa in piua. Cu concluzii moderat optimiste, la modul foarte american: se poate lupta cu depresia, exista vindecare, sprijinul celor apropiati conteaza enorm etc.

Styron nu se teme de cuvintele vechi – melancolie, nebunie, balamuc – uneori chiar le prefera celor noi – depresie, spital. Despre depresie: “cuvintul s-a strecurat inofensiv prin limba, ca un melc, lasind putine urme ale rea-vointei sale intrinseci si impiedicind, tocmai prin caracterul sau insipid, o constientizare generala a unei boli de o intensitate oribila atunci cind scapa de sub control.”

Traseul lui personal:

alcool. Ani de zile, daca nu chiar decenii, spune el, alcoolul a mascat depresia, a fost ca “un scut impotriva anxietatii”. Pina cind, surpriza, n-a mai functionat. Intr-o buna zi nu a mai putut sa bea, pur si simplu.

insomnie. Somnifere. Recomandate de medici timpiti. Doze masive.

ipohondrie. Pe care nimic nu o poate calma, nici un fel de analize medicale din care reiese ca nu e nici o problema. Dureri in tot corpul, convingerea de nezdruncinat ca nu mintea o ia razna, ci trupul.

ura de sine. Mai precis o pierdere totala a stimei de sine, a increderii de sine. In ciuda evidentei, persista sentimentul de inutilitate si de lipsa de valoare a propriei persoane, a propriei vieti.

obsesia sinuciderii. The point of no return? Nu chiar, o ultima ocazie pentru salvare. E punctul maxim al depresiei, care nu mai lasa decit doua variante: ori sinuciderea ori balamucul. Styron a avut puterea sa aleaga spitalul si acolo, in citeva saptamini, s-a refacut cit de cit.

Despre cum arata depresia in sine… mai greu de spus. Durere, panica permanenta, lipsa oricarei sperante, imposibilitatea de a functiona in societate. Bolnavul nu mai are control asupra gindurilor sale, e condus, manipulat de chimicalele care-si fac de cap in creierul lui. Styron insista ca e aproape imposibil sa-i faci pe oamenii sanatosi sa inteleaga ce simte un depresiv in criza.

Sociologic vorbind…

Cauza depresiei e un mister. Nu se stie de ce unii sucomba la un moment dat. De ce unii rezista intr-un lagar de concentrare, in conditii atroce, iar altii se sinucid desi nu li se intimpla nici pe departe lucruri la fel de naspa. Defecte genetice? Nici asta nu e clar. Eu m-am gindit la Sinuciderea, a lui Durkheim, o carte aparuta acu vreo suta de ani – nu stiu cit de relevanta mai e, dar pe mine cartea aia m-a impresionat rau (imi pare rau ca n-o am, o luasem de la o biblioteca). Fiecare grup social are procentul lui de sinucigasi. As simple as that. E ca un tribut pe care trebuie sa-l plateasca fiecare comunitate umana. Protestantii se sinucid mai mult decit catolicii, barbatii mai mult decit femeile etc. Artistii mai mult decit restul – Styron spune ca in cazul lor se ajunge cam la 20%.

Durkheim parca zicea ca individualismul creste mult riscurile sinuciderii. Ca singura sansa reala de a micsora acest risc e ca indivizii sa fie integrati – in ce? Familia e din ce in ce mai slaba, religia e pe duca. Solutia pe care o vedea el acum un secol si ceva era integrarea in corporatii, in comunitatile de oameni care muncesc impreuna. Nu stiu ce mai zic sociologii acum. Cert e ca “artistii” par sa fie categoria cea mai supusa riscurilor individualismului, situatie in care pare logic sa se si sinucida in proportie mai mare.

Mi-a placut foarte mult Durkheim, mai ales pentru ca mi-a ramas ideea fixa ca e inutil sa stai sa diseci fiecare caz in parte, sociologic vorbind nu se poate ajunge la nici o concluzie. Lumea e impartita intr-un fel ca in povesti: niste imparatii la granita carora pindeste un balaur fioros. Fiecare imparatie trebuie sa-i dea un numar de fecioare pe an, in schimbul carora balaurul ii cruta pe ceilalti. Balaurul de la marginea imparatiei functionarilor publici se multumeste, sa zicem, cu doua victime pe an. Balaurul de la marginea imparatiei poetilor cere 30 de victime pe an. Asa merg lucrurile.

Eu…

Cred ca stiu cite ceva despre depresie. Ce pot sa spun e ca intr-adevar nu se poate povesti. Nu exista explicatie, nu e nimic logic. Dar mie imi trece pur si simplu, nu trebuie sa fac nimic pentru asta, doar sa nu pierd din vedere ca n-o sa dureze. Ca orice-ar fi o sa treaca – pe asta sint sigura intotdeauna. Ei bine, e o dovada ca de fapt nu stiu nimic despre depresie. Pe de alta parte… nici n-o sa ma apuc sa va povestesc aici aventurile mele cu balauri