Compunerea lui Luca (1)
T. O. Bobe, Cum mi-am petrecut vacanta de vara, Polirom, 2004
(fragment)
N-au trecut trei ani de cind am citit-o prima data. Atunci am ramas boujbe si nu mi-a venit sa cred ca am dat asa, din intimplare, de o carte atit de buna. Spun din intimplare pentru ca abia daca auzisem de numele autorului (in legatura cu scandalul ala cu Eminescu din “Dilema”) si nu ma deranjasem sa-i citesc poeziile (very big mistake). Luam la rind romanele din colectia aia de la Polirom, cu toata bunavointa, recunosc, dar si cu un fel de condescendenta stupida, ca adica n-are cum sa fie literatura romana tinara cine stie ce mare lucru. Trebuie sa recunoasteti ca e socant, in conditiile astea, sa nimeresti tocmai un roman care sa intre in topul topurilor preferintelor tale. Un roman despre care sa-ti fie clar ca o sa-l recitesti – si nu o singura data.
Bobe
E o compunere de clasa a patra. De la cap la coada. O compunere de 360 de pagini. Luca e in vacanta si vrea sa rupa gura tirgului la toamna, sa fie “luat de bun” din prima zi si sa ii ia fata colegei lui, Nahabetian Miruna, vedeta clasei. Asta iti ia ochii de la bun inceput: cum scrie Bobe in numele lui Luca. Monstruos de bine. O combinatie de stingacii si pretiozitati scolaresti cu formule colocviale si sentinte morale luate din gura lumii – efectul e devastator, rizi de te prapadesti.
Bobe a lucrat farmaceutic combinatia asta, nu e niciodata prea mult sau prea sarjat sau prea… de tot. Nici un detaliu nu scapa atentiei autorului. De la cratime puse gresit in anumite situatii si doar in anumite situatii (cit de mare e tentatia sa “gresesti” alandala, peste tot?), la timpuri verbale dificile pentru un copil inlocuite cu o constructie la limita caraghioslicului dar autentica (“era ajunsa” in loc de “ajunsese”, “eram mincati” in loc de “mincase(ra)m” – la asta, ultima, nici mie nu-mi e foarte clar cum ar fi corect). In fine, n-are rost sa fac un inventar, ca nu termin nici miine. Trebuie totusi o mentiune, un premiu special pentru solutia folosita la dialoguri: “Ea ca o fraiera ce este a spus ca: – Da.”
OK, sa zicem ca e usor de imaginat cit de misto iese o asemenea compunere pe doua-trei pagini (btw, trebuie sa fac eforturi serioase sa nu maimutaresc un pic, e contagios rau stilul asta). Dar poate sa tina pina la sfirsit? Cind am citit prima data recunosc ca dupa citeva pagini mi se parea culmea tupeului sa-mi ceara cineva sa inghit un roman intreg scris asa. Ei bine, nu numai ca tine: it keeps getting better and better. Romanul isi ia avint de pe la pagina 37 si accelereaza constant. Povestea e absolut naucitoare, personajele sint super-adevarate, capcanele narative sint imposibil de evitat, oricit de perspicace te-ai crede, complexitatea psihologica bate de departe carti care mizeaza la vedere pe abisuri sufletesti, peisajul Romaniei in tranzitie se contureaza din ce in ce mai clar, ce sa mai… nici nu stii ce ti se intimpla si mereu trebuie sa-ti ajustezi asteptarile.
Luca
Cum isi petrece Luca de fapt vacanta de vara? E un copil neglijat de parinti, deloc popular printre colegii de scoala. Joaca biliard de unul singur, obsedat si perfectionist. Viseaza sa mearga la film “cu gasca” dar nu are loc in nici o gasca. Ramas in grija bunicii in timp ce parintii muncesc toata ziua (tatal la o firma de asigurari, mama la televiziune), e victima unor complexe si frustrari impotriva carora nu are nici o sansa sa lupte. Nu exista nimeni in jurul lui care sa-i ofere dragoste, intelegere, sprijin. Primeste doar manifestari de afectiune dupa sablon, lipsite de continut, e agresat verbal cu formule sinistre de genul “daca nu maninci te arunc de la balcon”, adultii ii transmit pe toata caile o imagine a lumii in care fiecare umbla “dupa interes”, parintii se acuza si se dispretuiesc (la modul light, “obisnuit”) unul pe altul. Nimic din toate astea nu e explicit, “critica” la adresa societatii, a sistemului, a familiei si-a cui mai vreti nu sare in ochi si tocmai de aceea e cu atit mai eficienta. Lumea in care traieste Luca e o lume de cosmar fara ca el sa inteleaga asta. Si noi intelegem doar pe parcurs, incetul cu incetul.
Marele lui proiect e tocmai compunerea, spre care isi canalizeaza toata energia. E mult mai mult decit o tema pentru acasa. Un refugiu, o salvare a demnitatii, un efort semi-constient ca sa cistige nu doar respectul celorlalti ci si un loc alaturi de… o fata premianta, cu codite legate cu elastic, minunata Nahabetian Miruna, un personaj care pe mine m-a innebunit. Nahabetian, colega care bintuie visele de prepuber ale lui Luca, e un fel de Kilgore Trout, autoare de faimoase compuneri cu extraterestri, un fel de printesa indepartata si inaccesibila, un fel de… imposibil de spus in citeva cuvinte ce rol complicat are ea in roman. E pazita intotdeauna de un tip urias, cu ochelari de soare, care nu vorbeste niciodata, domnul Buliga – bodyguardul-zmeu de care un Fat-Frumos la 10 ani nu are nici o sansa sa scape. Am uitat sa va spun ca tatal ei e unul dintre “Aceia cu Politica”, respectiv deputat bogat.
Acuma, ca am ajuns la domnul Buliga, cred ca numai despre el as putea sa scriu o insemnare intreaga, ca merita. Cum de altfel ar merita si baba Stiuca, si politistul Ionel, si verisoara Kiti, si puradelul Bandi, si multi altii (o chestie minuscula: numele personajelor sint alese la marele fix, suna excelent – apropo de grija pt detalii a autorului). V-am mai spus o data, cred, ca partea proasta cu cartile bune e ca iti vine sa le scrii tu din nou 
si ca te zapacesc de cap de nu mai esti in stare sa efectuezi o insemnare normala pe un blog. Ramine pe miine continuarea, sorry.
Articole (RSS)
Comentarii (RSS)
2 octombrie 2007 la 4:55 pm
precizare: eu am citit editia din 2004, dar poza pe care am postat-o e coperta de anu asta
2 octombrie 2007 la 5:27 pm
ah, ce bine c-au reeditat-o ma duc repede s-o iau de la polirom sa-i mai cadorisesc cu ea si pe unii si pe altii!
*isi trage o rochie pe cap, se inarmeaza cu un portofel, iese pe usa ca din pusca si… se impiedica de prag ca de-obicei, prabusindu-se peste caine*
carte pusa pe sotii, va zic drept!
2 octombrie 2007 la 5:43 pm
Postez aici. In sfarsit am dat de site-ul tau. Un blog de fapt. Ma voi intoarce cu opinii. Sanatate!
2 octombrie 2007 la 5:44 pm
promit ca asa o sa-ncerc sa fac si eu de acu’ inainte: sa ma gindesc la fiecare carte ca nu-i mare lucru de capu’ ei. si sa vezi tu peste cite capodopere o sa dau.
2 octombrie 2007 la 5:59 pm
@ merimeri – deci nu te impiedica de prag
@ mujahedinu – inshallah
@ vic – OK, poate am fost eu putin mai Proasta asa un pic da’ nu chiar de tot deoarece am zis decit tocmai ca e Socant sa dai de o capodopera, nu ca e explicabil. invers, bre! grrrrrr
2 octombrie 2007 la 6:05 pm
deci, daca tu stii cuvinte de-astea ca “inshallah”, de care n-am auzit in viata mea, poate ca e asa cum zici: invers. adica jos palaria pentru subtiliatea cu care ma faci “Prost”.
2 octombrie 2007 la 6:15 pm
@ vic – auci!
Decit ca nu te-am facut:
- Prost.
Numai:
- Nesuferit.
Deoarece… tu ai fost putin cam Rautacios, in timp ce eu decit putin Proasta.
nu, pe bune, hai sa nu ne certam
2 octombrie 2007 la 7:23 pm
pai, nu vroieam sa ma cert duamna. ca si mie m-ia placut. decit ca nam rezistat cind tea-m vazut asa:
-ambalata.
2 octombrie 2007 la 7:49 pm
si pe mine m-a uimit, rau de tot, si m-a si naucit, mai ales spre final, ca incepuse ea bland si dragut si apoi pac, cu leuca-n cap, din ce in ce mai des!
ce bine imi pare ca scrii despre cartea asta!
decat ca n-ai terminat de scris si abia astept sa vad ce mai scrii si maine.:)
2 octombrie 2007 la 7:56 pm
de unde vine vorba asta cu “decat”? e regionalism de pe undeva? eu nu l-am auzit decat de curand, cand am stat in bucuresti o vreme
2 octombrie 2007 la 8:00 pm
ah, the timing… eu mai am cateva zeci de pagini. asa ca trebuie sa inchid *acum* pagina asta, pana nu vad vreun spoiler. ca ar fi naspa, daca povestea e cum o banuiesc eu.
2 octombrie 2007 la 8:02 pm
@ uv: da, e regionalism. se intilneste prin zona maalalelor, pe la televiziuni si pe la guvern, parlament, d-astea.
2 octombrie 2007 la 8:47 pm
Reuseste autorul sa se pune in pielea unui copil de scoala, si asta fara note false? Nu seamana cu colindele cu accent ale lui Hrusca?
Cartea tre citita!
3 octombrie 2007 la 9:42 am
gata cartea. nu s-a terminat cum ma asteptam eu, decat partial. ma asteptam la ceva mai clar, de genu’ ‘doamna doctor a zis ca am…’ si ceva nume de boala psihica inteles gresit. dar ma multumesc cu testele rorschach
de ce nu mi-a placut: spre deosebire de tine, eu m-am plictisit dupa vreun sfert si mi-a revenit interesul doar la sfarsit. obositor stilul de clasa a 5-a, chiar daca lui bobe i-a iesit foarte foarte bine… (mi-aduce aminte de cum scria frati-miu pe vremea aia).
ce mi-a placut: hint-urile subtile ca realitatea nu e deloc ce intelege luca, mai ales la sfarsit, cand am inceput sa ghicesc ca totusi pare a fi ceva in neregula cu mintea lui.
gerunziile alea care apar prin tot textul sunt geniale, la fel si ‘expresiile frumoase’ (uf, cat am urat carnetelele cu expresii frumoase…).
daca ar fi fost cu vreo 100-150 pagini mai scurta ar fi fost superba
ah, si ‘eu mancasem’, ‘noi mancaseram’.
3 octombrie 2007 la 10:37 am
taica-miu a apucat sa o citeasca inainte sa pun eu mana pe ea, la recomandarile mele, bineinteles
Apoi s-a nascut fratziorul meu vitreg pe care accidental, il cheama Luca iti dai seama ce se amuza tata strigandu-l “Raluca” prin casa 
) Mie mi-a placut, dar mi s-a parut si groaznica in a certain way..stii cum e, un prag psihologic…
3 octombrie 2007 la 1:33 pm
Daca tot e sa spunem ce ne-a placut si ce nu, recunosc ca m-au cam obosit pasajele alea cu extraterestri si pirati
In rest, Cum mi-am petrecut… kicks ass 
9 octombrie 2007 la 11:56 am
mamaaa, ce comentariu filologic! am citit cartea si nu sint deloc de acceasi parere cu ce spune lucia. numai oamenii de specialitate pot sa spuna ca e o carte perfecta. eu nu sunt filolog si mi s-a parut pur si simplu nasoala ideea asta a compunerii de 350 de pag. scrise cap-coada in stil de pusti agramat. its too much, man! hai sa nu fim ipocriti si sa recunoastem ca ne-a obosit. cum isi incordeaza autorul muschii, sa ne arate ce virtuoz si fitzos e si cit de mult poate sa scrie el ca un copil. sucks!
9 octombrie 2007 la 12:52 pm
@ tudor : atentie la scripete !
9 octombrie 2007 la 1:10 pm
nu pot sa ii inteleg pe oamenii ca tudor. ok, nu ti-a placut cartea, e dreptul tau. dar de ce asta inseamna ca nimanui nu ar trebui sa ii placa?
11 octombrie 2007 la 8:49 pm
Bravo, ai scris un post fluviu despre cartea lui Teo. Inseamna ca ti-a placut cu adevarat.
La mai multe carti publicate pentru autor, ca sa te tina ocupata.
15 octombrie 2007 la 9:41 pm
@ tudor – hai sa nu fim caraghiosi si sa recunoastem ca o carte care ne-a obosit pe noi poate fi o super carte. li s-a intimplat si unor “filologi” fruntasi sa ia teapa, daramite tie
ca sa nu mai zic ca van damme creca pare incordat si cind casca de somn 
oricum, mersi de comentariu – se vede din el ca nu e o carte usurica, de consumat asa, in gluma.
despre muschii autorului ce sa-ti spun? exista dom’le oameni cu muschi pe lume, asta e – unii dintre noi ii admiram, altii ii invidiem, altii ii injuram, reactionam fiecare dupa cum il lasa inima
12 februarie 2009 la 10:25 am
intr-un interviu, bobe spune ca in partea a doua, aia mai plicticoasa, a vrut sa fie enervant cam ca un copil de cincea, insistent si nesuferit, dar care te face sa te gandesti dupa aceea la el si la toate chestiile cu care te-a enervat sau te-a plictisit (ma rog, cam asa ceva, nu mi-am innoit bibliografia). e musai sa treci prin purgatoriul ala de plict, ca sa se dreaga lucrurile. si mie mi-a placut, nici vorba de incordarea muschilor sau alte aiureli. pe cand romanul domnului buliga, favoritul meu?
16 februarie 2009 la 2:47 pm