She wants out
Doris Lessing, The Making of the Representative for Planet 8, Granada, 1983
Cind a aparut cartea, Doris Lessing era de ani de zile o celebritate. Scrisese The Golden Notebook, militase pentru o gramada de chestii, trecuse de comunism, feminism si alte isme. (Primul ei roman continea o poveste de dragoste intre o cucoana alba si un muncitor negru.) De fapt, The Making e penultimul volum dintr-o serie de cinci, Canopus in Argos: Archives, inceputa in 1979. Serie SF! E un personaj femeia asta care s-a aruncat in militantisme, a adoptat ideologii si le-a respins, a inhatat premii si recunoasterea forurilor inalte ale literaturii, dupa care s-a apucat de SF cu nonsalanta. Imi place si reactia ei cind au anuntat-o ca a luat Nobelul, “I won all the bloody European prizes” (cam asa). Imi place ca inca scrie, la 88 de ani. Ca e alerta si bine mersi la virsta asta. Mai ramine sa-mi placa si ce scrie
Ma rog, nu pentru The Making… e ea celebra, dar ce sa fac, asta aveam in casa, asta am citit. M-am linistit in sensul ca da, mi se pare o scriitoare adevarata, chit ca nu m-a dat pe spate aici, dar e usor sa-ti imaginezi ca a comis si carti mai bune. Sare in ochi sufismul, imi pare rau ca stiam dinainte ca e o sursa de inspiratie, cred ca m-as fi prins si fara sa stiu. Nu m-a deranjat “misticismul” in sine, m-a deranjat doar ca e cam simplist si prea putin prelucrat (sau interiorizat, sa zicem, e prea a la lettre). O planeta minunata, cu clima ideala, locuita de fiinte blinde si simpatice, pateste o catastrofa: iarna extrema. Ei, asta mi-a placut cu adevarat, si inca foarte tare. Peisajele, atmosfera, descrierile, viscolul, gheata, frigul, calatoriile de la un pol la altul in cautarea unor plante miraculoase care infloresc doar o data si pentru scurt timp. De neuitat oamenii ingropati in igloo-uri, care se lasa prada inertiei si somnului, asteptindu-si moartea. Frumos, impresionant, genul de pagini care te ataca si activeaza un strat adinc in tine (ok, in mine, nu in tine
), ala care declanseaza spaime, obsesii, viziuni, o mica nebunie. Ca un poem de pe vremuri, scris cu arta si cu… arhetipuri. M-a atins, recunosc.
De multe ori m-am gindit la “90 North“, un poem de Randall Jarrell care m-a zapacit atit de tare la un moment dat ca am incercat sa-l traduc (si a iesit ca dracu
). E tot despre gheata si intunericul de la Pol – fireste, simbolic. As cita tot poemul, dar ma multumesc cu ultimele versuri, foarte cunoscute de altfel: “Pain comes from the darkness/ And we call it wisdom. It is pain.” Din pacate, ce e atit de impresionant la Jarrell, lovitura asta care reduce intelepciunea la “pain”, (traduceti, daca aveti chef, cu “transcendent” si “imanent”) lipseste cu desavirsire la Lessing. Ea marseaza tocmai pe intelepciune, pe topirea individului in “noi” si pe “mintuirea” acelui dezamagitor eu-noi prin… evident… o uniune mistica. Fara pic de nuante, fara pic de viziune personala, asa, ca la Carte. As incerca sa explic, dar ar dura vreo suta de insemnari si mi-ar trebui alt vocabular (pe care nu-l am) – in pasajele ei “intelepte” literatura se evapora si ramine doar… un zat de sufism, un zat al unor concepte rigide.
A, sigur ca se poate extrage cu totul altceva din cartea asta, chestii sociologice, ideologice etc. Nu ma intereseaza, la nivelul asta nu e mare lucru de spus. Am gasit pe net o cronica (John Leonard in “New York Times”) care o face praf pe Lessing, o cronica fara pic de empatie si plina de glumite dispretuitoare, dar cu o fraza (cel putin) memorabila: ” She wants out. She is tired of our modernist mewling. One of the many sins for which the 20th century will be held accountable is that it has discouraged Mrs. Lessing.” Ei, eu ma topesc dupa oamenii descurajati, dupa cei care “want out”. Dar nu asa, nu ca in The Making… Harold Bloom a decretat ca tot ce-a scris Lessing in ultimii 15 ani e “quite unreadable … fourth-rate science fiction.” (am vazut aici). Risc sa-l cred, daca de la The Making… a luat-o cumva in jos.
Lucrul cel mai trist, la modul grotesc, care i s-a intimplat autoarei, e ca un alt volum din seria Canopus…, Shikasta, a inspirat un cult religios in America (vazut aici). Adeptii cultului i-au scris s-o intrebe “Cind o sa fim vizitati de zei?”
(Pe mine m-a inspirat doar sa visez un cimp cu pamint negru, afinat, din care ieseau miini de morti. De-aia nici n-am scris nimic ieri, ca m-a cam agitat
)
Articole (RSS)
Comentarii (RSS)
7 noiembrie 2007 la 1:01 pm
Pe scurt: Doris, meet Must-Read-List
Merci, Lucia!
7 noiembrie 2007 la 3:23 pm
normal ca ti-a placut iarna extrema, daca zici ca ai o problema cu expunerea la soare.
a, si, daca a aparut in 83, e explicabila faza cu iarna, ca prin anii 70 lumea se cam speriase de… racirea globala.
7 noiembrie 2007 la 5:38 pm
ancac: am vazut azi in anticariatul de langa libraria mihai eminescu volumul de memorii al cellei serghi. era undeva in partea din spate a anticariatului, pe raftul din jos, stanga
7 noiembrie 2007 la 7:08 pm
@ laur –
@ vic – a aparut in 82, asta de la Granada e o treaba super-ieftina. si sa stii ca s-ar putea sa am eu o slabiciune pt chestii de-astea cu iarna polara, ca doar mi-a placut si Fram, ursul polar – hm… sa ma gindesc ce chestii friguroase mi-au mai placut
7 noiembrie 2007 la 7:52 pm
fara sa aiba vreo legatura, mi-am luat azi de la Kilipirim Reflectii intr-un ochi de aur, ca am tinut minte titlul din cronica de luna trecuta (sau cand a fost)
8 noiembrie 2007 la 12:43 am
fara sa stiu ce spune lessing in cartea ei, chestiunea cu “fiinte blande si simpatice” mi-a adus aminte de Dogville… ati vazut filmul?
8 noiembrie 2007 la 1:25 am
Îmi cer scuze pentru intervenţia inoportună – vă deranjez şi eu cu o leapşă.
8 noiembrie 2007 la 5:48 am
@diana: multumesc frumos…problema e ca eu sint in canada…
8 noiembrie 2007 la 6:35 pm
cred ca Doris are multe feluri de a scrie, pentru ca tocmai am citit un volum cu 4 nuvele de-ale ei: “Bunicile”, “Victoria”, “Motivul”, “Love child”, si nu seamana deloc cu ce descrii tu.
e frumoasa cartea, dar se citeste f repede. cand citesc ceva pe nerasuflate, ma tem ca ori am luat-o pe diagonala fara sa imi dau seama, ori ca a fost comerciala si nu mi-am dat seama:) nu e acel gen rar pe care il inghiti dintr-un dumicat cu inima impacata.
6 decembrie 2007 la 3:06 pm
uite am mai citit inca una, “the grass is singing”, de data asta a avut acel impact puternic si in puncte sensibile pe care il simti cand dai peste un scriitor mare, asa ca acum stiu de ce a luat nobel. va rog eu sa o cititi.
6 decembrie 2007 la 4:42 pm
@ uv – citim, citim – acusica ne traduce poliromu niste unele, asa ca in curind