Terorism de cititoare

Scara stressului literar

Marie Darrieussecq, Tom est mort, P.O.L., 2007

A fost scandalul de care am auzit eu la premiile frantuzesti de anul asta (habar n-am cine a luat Goncourt si ce premii mai sint, n-am mai fost atenta). Darrieussecq acuzata de plagiat psihic (i-ar fi furat tragedia scriitoarei Camille Laurens, care a scris un roman despre moartea propriului ei copil). Am luat-o pentru ca mi-a placut Truismes (tradus la noi Schimbarea la trup) si pentru ca subiectul mi se pare apropiat de capacitatile mele de empatie, parea o carte pentru femei, fara probleme. Si e, intr-un sens – prejudecata sau nu, cred ca o femeie citeste mai implicat un roman despre o mama si-un copil.

Tom avea 4 ani si jumatate cind a murit, intr-un accident. Peste zece ani, mama lui scrie tot ce-i trece prin cap despre asta. Povesteste cum a trait orele, zilele, anii de dupa aceea. Abia la sfirsit aflam cum s-a petrecut accidentul in sine, e un suspans care incearca sa-ti pastreze curiozitatea de-a lungul paginilor mai… vagi, facute dintr-un zig-zag de amintiri, asociatii, senzatii, divagatii si alte alea. Nu iti vine niciodata sa plingi, nu e o telenovela (nici nu ma asteptam de la Darrieussecq). Mama indoliata (un pasaj se ocupa de “terminologie” – de ce exista “orfan(a)” / “vaduv(a)” si nu exista un cuvint pentru asta?) scrie uneori sec, uneori cu furie, uneori poetic, dar mereu cu un fel de cruzime literara, care te impiedica sa empatizezi pina la lacrimi si te obliga sa ramii rece, sa citesti asa, la modul… intelectual.

M-a mirat calificativul de “bulversant” acordat cartii de mai multi cronicari (aici). Pe mine nu m-a bulversat. Am stat cu sufletul la gura doar ca sa vad cum se descurca autoarea cu echilibristica destul de complicata intre sentiment si scriitura, ca nu e de colo sa descrii suferinta asta fara sa cazi in patetic si telenovelistic. Apropo, o chestie simpatica din Carlos Bousono (cred ca din el! ca nu mai tin minte decit vag, nu vreau sa va snobez): daca scriitorii si-ar putea transmite senzatiile si sentimentele, atunci, cind unul ar spune ca-l doare o masea, l-ar durea imediat si pe cititor M-a distrat teribil, parca vad o lume in care oamenii sa fuga ingroziti de cartile in care e vorba de dureri de dinti sau de picioare rupte. Si sa lesine numai cind aud ca exista o carte despre moartea unui copil.

Sincer, m-a plictisit uneori, desi per ansamblu se scoate bine, sint interesante si incitante multe dintre notatii, suspansul functioneaza cit de cit, e OK. De exemplu Tom e incinerat si ni se spune ca in asemenea situatii ochii explodeaza mai intii. Imaginati-va cum isi imagineaza scena o mama! E pomenita scara de stress (aia la care se refera si Cezar Paul-Badescu in Luminita, mon amour): decesul unei persoane apropiate e notat cu 100, pe locul 2 e divortul, cu 73 de puncte, iar pe ultimul loc incalcarile minore ale legii capata 11 puncte. Mama din roman inventeaza o scara a stresului in care moartea propriului copil face 150 de puncte. Dupa care adauga o scara a stresului literar: pe locul intii, cu 150 din 100, se afla toate cartile lui Charlotte Delbo (despre femeile moarte la Auschwitz pe care le-a cunoscut ea personal); poemul lui Victor Hugo despre moartea fiicei sale primeste 140 din 100; Perec are 100, pentru La Disparition (romanul fara litera “e” – “sans eux”); 10 are Proust (pentru ca paginile despre agonia bunicii lui sint “cu adevarat bune”).

Ati prins ideea? Ei, pentru mine Tom est mort are 10 puncte din 100 (sa raminem la scara initiala). 100 are, cred, Pasarea vopsita, chiar daca acolo copilul nu moare. Doar pentru ca e scris altfel, mult mai putin… eseistic. Si nu mai stiu, poate Morcoveata a lui Renard are 50 de puncte – nici acolo copilul nu moare, dar probabil ca nu ma pot plia eu pe tema, ca din fericire nu mi s-a intimplat nimic atit de ingrozitor.