Terorism de cititoare

"Un zombie al discursului"

O. Nimigean, nicolina blues, Cartea Romaneasca, 2007

(fragmente)

Constat ca am probleme cu titlurile la insemnarile astea despre poezie (oi fi avind in general, da’ aici pina si eu mi-am dat seama). Din doua una: ori bag un citat, ori numele autorului. Explicabil, probabil, ca de la poeti te astepti la formulari misto sau/si la o “personalitate” puternica (whatever that means). La Nimigean sint ambele, dar parca prefer detaliile in locul ansamblului. Avind in vedere ca poezia lui e bazata pe alte poezii si pe diverse personalitati poetice, optiunea asta a mea e paradoxala si ma baga si pe mine in ceata.

Am avut rabdare sa citesc doar vreo trei cronici (Radu Vancu, Andrei Terian, Paul Cernat) despre Nimigean si volumul asta – dar mi-e clar ca problema e: exista un Nimigean in sine? ( ) Ca de scris scrie in fel si chip, cind ca unul, cind ca altul, cind ca la momentul t+n, cind ca la momentul t-n. Ca sa nu mai bat apa in piua: pastisa, parodie, de-astea – dupa Brumaru, Cartarescu, Dimov, Arghezi (zice lumea) etc. Ah, precizare obligatorie: nu e, dom’le, optzecism postmodern, vai, ce injuratura! Habar n-am, nu pot sa ma laud ca stiu ce-i aia optzecism postmodern (in afara de faptul ca “optzecism” se refera la anii ’80, evident). Da’ ce e? Nimigean? Hm…

Mi-a placut foarte mult Week-end printre mutanti, prima carte de-a lui pe care am citit-o – cu maxima inocenta. Nu mi-am pierdut inocenta nici la nicolina blues, de fapt (habar n-am de ce se tot vorbeste de “intransigenta” autorului si de faptul ca e “incomod”, n-am nici cea mai mica idee in ce controverse culturale/literare o fi implicat si nici nu mor de curiozitate). M-am cam mirat acum cit de mult seamana cartile astea intre ele. In fiecare exista citeva stiluri, formule poetice care alterneaza. Ca un roman in care capitolele a sint cu personajul X, cele b cu personajul Y si tot asa, spus pe romaneste. La Nimigean personajele sint tocmai tipurile de scriitura. In nicolina…: scrisori catre Emil Brumaru, poezii satirice “cu rima”, poezii de amor sentimentale, fragmente de jurnal intelectual, poeme in proza, poeme postmoderniste care amalgameaza de toate si cred ca mai sint (mi-e lene, tocmai m-a vizitat o vecina si-am birfit o ora si mi s-a dus orice concentrare). In week-end… erau fragmente de “Mortido” (stiu ca a publicat un roman cu acelasi titlu) si repovestiri haioase de poezii celebre, pe linga altele.

Ce iese din acest puzzle? In primul rind nu te plictisesti In al doilea rind iese un fel de jurnal. In al treilea rind o impresie puternica (asupra mea) ca pt Nimigean poezia e simultan posibila si imposibila – chestie care imi place mai presus de orice. Fireste, imi place mult mai mult cind gasesc un autor pentru care poezia e posibila si gata. Dar se intimpla foarte rar, foarte-foarte rar. Trebuie sa alegi si nu e usor sa alegi. Si mai greu: ceea ce ai ales sa fie altceva decit au mai ales restul de o suta de poeti buni sau macar OK. Saracii poeti! Ei, Nimigean “alege” tot si se descurca sa scoata din acest “tot” niste carti indiscutabil bune (zise luciat cu nasul pe sus). Dar nu fenomenale. Ceea ce, daca ma iau dupa cite un fragment, s-ar fi putut intimpla, in caz ca ar fi avut nu-stiu-ce, nu-stiu-ce-ul alaaaa… chestia aia care nu reiese niciodata, ab-so-lut niciodata, din prezentari critice, din formula adoptata, din… nimic altceva decit din poezia propriu-zisa.

De la p. 71: “un zombie al discursului un lotofag al pseudometaforei” – nu e chiar asa, dar e frumos spus.

De la p. 41: “Imi spun: poate doar pierzind batalie dupa batalie se cistiga razboiul. Batalia cu trupul: pierduta. Batalia cu femeia: pierduta. Batalia cu socionii tricefali: pierduta. Batalia cu icoanele: pierduta. Batalia cu aburii proaspeti ai acestei dimineti: pierduta. Batalia, lunga batalie cu inima, aproape ea singura un razboi: pierduta. E timpul sa-mi aprind o tigara.” (Sint obsedata, probabil, sau fraiera, dar de ce nu mi-a facut si mie, cititoarea inocenta, o concesie? De ce nu s-a oprit aici cu acest text?) Cit de mult imi place asta nu pot sa spun. Toata cartea (si poate toate cartile lui) e de gasit in “momentul” asta, tigara de dupa, fumata cu voluptate.

Despre chestii mai la obiect cititi in cronicile la care am pus linkuri (aia a lui Radu Vancu e dementiala, pe linga ca e utila – ce-i mai place lui Vancu sa scrie! si ce-mi place si mie sa vad atita placere!).