Terorism de cititoare

"Un animal in luminile farurilor"

Gabi Eftimie, ochi rosii polaroid. acesta este un test, Vinea, 2006

Cred ca Eugen Suman mi-a recomandat cartea, intr-un comentariu. Nu-mi pare rau deloc, chiar mi-a placut. Suna bine. Nici nu e foarte solicitanta, am citit ca pe apa, nu cred ca mi-a luat mai mult de o ora – e si asta un motiv sa simpatizezi un volum de debut Instructiv, pentru ca din prefata (Adrian Schiop) am aflat ca e cu “repere culturale postgrunge”, “pe linia unui neoexistentialism trashy” si “e unul din virfurile de lance ale unei generatii submerse, nedebutate inca, din care mai fac parte Liviu Diamandi, Catalin Furtuna, Simona Turnea, Valentina Chirita”. Nu stiu absolut nimic despre generatia asta submersa si nici nu sint dispusa sa aflu pina nu le apar carti, de lene, nu din alte motive. Cit despre cunostintele mele de postgrunge… hai ca-mi vine sa rid Imi mai vine sa rid si de convingerea prefatatorului ca poezia asta “face eforturi s-o rupa cu temele pasuniste” – right, ca altfel e plin de teme pasuniste in ultimul timp.

Ce e de gasit in loc de pasuni? Calculatoare, imprimante, faxuri, telefoane mobile, masini, plastic, neon, butoane, camere video, birouri. Ma incurca putin polaroidul, mi se pare outdated, de cind cu camerele digitale, da’ nu sint sigura – cum mai sta polaroidul in general? Ma deranjeaza un pic si “desertul postatomic” de la pag. 66 – nu s-a terminat odata cu povestile astea?

Bineinteles ca mi-a placut decorul, in sensul ca e foarte usor sa te simti ca acasa printre cabluri si pixeli. Nu mi-a placut, pe de alta parte, deformarea spre SF a cablurilor si pixelilor. Adica hologramele si alte efecte de genul asta – come on, gasiti altceva, oameni buni, Star Trek a fost acum o mie de ani. Mult, mult mai percutanta e imaginea animalului surprins de luminile farurilor, chit ca nu e vorba de cine stie ce tehnologie avansata aici. “Eul poetic” se percepe pe sine drept ceva viu, totusi viu, prins intre masini – si adaptat la situatia asta, de bine de rau, adica nu mai poate visa altceva, nu-si poate dori sa distruga masinile si sa fie “liber”. Sau ar putea fi doar mega-banalitatea masinariei sociale care induce nevroze individului? Hm… O criza simpla: o tinara care e nevoita sa mearga la job (ca nu mai merge sa spui “serviciu”, e un pasunism) si nu-i convine deloc. Deloc. Cui ii convine, la 20 si ceva de ani, sa presteze intr-un birou, in fata unui calculator? E un acquired taste la fiinta umana (Bine, bine, stiu ca am minimalizat.)

“camere video in fiecare incapere
nici un moment fara rost
umiditate normala
angajatii merg in directia sagetilor
[...]

un om inmarmurit luat in stop-cadru inert traversind
incaperea lovindu-se de lucrurile din jur”

Fragmentul cu bold (asa e in text) apare ca un refren. Animalul surprins de luminile farurilor / angajatul invirtindu-se in birou / omul inhatat in angrenaj – asta ar fi seria. Robotizarea e mai mare printre computere decit pe vremuri la banda din fabrica? Nu stiu. Exista, evident, nuante. Si nuantele astea sint misto la Gabi Eftimie. De altfel, pur si simplu suna bine, am mai spus. As putea sa dau o gramada de citate, citeva din care iese exact imaginea asta, a animalului paralizat. Dar recunosc, sint obosita acum. Si poate e mai bine sa pun un poem intreg:

“captiva in worldwideweb

ceva
care sa ma bage intr-o stare
vreau ceva – da ce vreau – stiu ca vreau ceva
                                              – da ce vreau
da – vreau sa fac ceva

stiu ca trebuie sa fac ceva dar ce
sa maninc ceva
bineinteles sa maninc ceva
doar pentru placerea cu care desfac ambalajul
captiva in hiperspatiu

din cosul de gunoi imi dau seama ce am mincat

se pare ca nu eu controlez asta

(oricum, de atunci, iaurtul il beau asa
gauresc folia si beau prin gaura, in loc sa dezlipesc
capacul, il gauresc si beau asa)

s-ar putea sa mor daca nu maninc”
(dupa cum v-am obisnuit , nici aici nu-mi convine finalul, de aia am omis ultimul vers: “dar ce te distruge mai tare decit asta?” – it’s too much, asa mi se pare! sint eu defecta?)

Of, chiar sint obosita – ar fi meritat sa fac un efort sa spun mai multe lucruri despre cum adica “suna bine”, ca e important. Nu mai pot, asta e.