"Povestea Puscariei. Basmul Arestului. Snoava Securitatii"

Cartea cu bunici, coordonator Marius Chivu, Humanitas, 2007

„Eu sint generatia fara povesti inventate. Fara povesti cu scufite si lupi si zmei. Sigur, ne mai citeau si din astea. Insa nu pe ele le-am tinut minte. Povestile bunicilor mei, care mi-au ramas in cap, sint cele adevarate.

Povestea Puscariei. Basmul Arestului. Snoava Securitatii care a venit sa caute Aurul. Astea mi-au ramas de la bunici.” (Lucian Mindruta)

Nu mai suna chiar asa de idilic, nu? Ieri ziceam de muntii lasati mostenire – pentru nepotii din carte muntii astia sint chiar povesti. In copilaria lor asa ceva era imposibil, nimeni nu putea sa aiba un munte. Sau un deal. Cel mult o masina de cusut Singer (ma inspir din comentarii 🙂 ). Nici macar o batoza. Asta e una dintre cele mai frecvente povesti (asa mi se pare, nu stau acum sa verific): bunicul avea cai/o batoza/niste cocosei de aur/o casa… si nu le-a mai avut. Le-au luat comunistii (sau si-au ascuns ei aurul atit de bine incit au uitat unde). Nu toti nepotii sint asa de avintati ca Mindruta, tonul e mai retinut si mai personalizat la altii. Dar se contureaza binisor imaginea unor generatii care au crescut printre povesti cu puscarie, arest, securitate – si aici, vrind-nevrind, nu te poti opri sa nu te intrebi unde sint nepotii celorlalti, a celor carora nu li s-a luat, ci li s-a dat.

Asta parca n-am vazut: „bunicul era activist de partid si tin minte ca-mi aducea o gramada de portocale pentru care ma invidiau ceilalti copii”; sau „bunica fusese saraca lipita pamintului si era fericita ca si-a dat toti copiii la scoala” – cu alte cuvinte, nu apare „baba comunista” printre bunicii din carte. Nu ca mi-ar fi mie dor de personajul asta, nu ca ar fi trebuit sa apara, doar nu e manual de istorie sau mai stiu eu ce. O simpla constatare: cum, din 92 de oameni, nici unul nu-si aminteste sa fi avut vreun bunic comunist sau cu simpatii comuniste sau care macar sa fi profitat cumva? (Daca mi-a scapat mie, corectati-ma, nu e cu intentie.)

In fine, e cam aiurea sa discut despre asta, cartea nu face parte din seria cu amintiri despre comunism. Incearca sa fie de amintiri pur si simplu si sint destui cei care nici nu pomenesc chestii politice. Indiferent de regim, bunicii si nepotii tot pescuiesc impreuna, tot stau la taclale, tot pun muraturi. Cei mai in virsta oricum vorbesc despre vremuri de dinainte – atentie, „dinainte de comunisti” – pentru ei, nu „dinainte de revolutie” – pentru noi.

Radu Pavel Gheo a gasit numele unui strabunic in registrele din Ellis Island – in 1914. Ioan Es. Pop a avut si el un bunic plecat in America „in anii cind toti bunicii adevarati plecau in America”. Traian Ungureanu are poze cu bunici „la o nunta. Romaneasca. La Chicago. Lantul de la jiletca spunea ca facusera stare muncind pe rupte in otelarii. Cind s-au intors, au prins comunismul care le-a luat ceasurile si pamintul.” Hm… cum-necum, tot acolo ajungi.

Si nu numai bunici care si-au pierdut averea, mai sint si bunici care si-au pierdut viata. Incepind cu bunicii evrei. Daca Radu Pavel Gheo a gasit un nume pe o lista intr-un muzeu, Adriana Babeti a gasit chiar o fotografie: „28 noiembrie 2002, ora 11,35, cind, dupa ce am cautat-o pe zeci de coridoare reci si slab luminate, am descoperit-o intr-o fotografie ca de buletin, dar marita mult, printre sute si sute de chipuri cu obrajii supti, cu ochii surpati in orbite, intr-o baraca-muzeu de linga Cracovia. Era tunsa chilug si avea privirea pierduta.”

Acum ma indoiesc ca pot sa schimb macazul in acelasi textulet, asa ca o sa mai postez si miine ceva. Din cartea asta se pot selecta atitea lucruri incit… n-are cum sa fie de ajuns o singura insemnare.

10 comentarii la “"Povestea Puscariei. Basmul Arestului. Snoava Securitatii"”

  1. Daca ai sti, Luciat, ce mult as vrea sa postezi si tu un text in care sa ne povestesti despre bunicii tai (ca si cum ai fi fost invitata sa scrii in Cartea cu bunici)! 🙂

  2. interesanta observatie, n-a fost nici un scriitor nepot de tarani lipiti pamantului?
    uite si o posibilitate creativa, vizionara de-a dreptul: bunicii mei, ceilalti 2, au primit mostenirea parintilor, s-au fatzait tzantzosi si au trait pe picior mare pana au tocat-o toata, de au ramas numai cu masina de cusut si s-au facut croitori. prinde orbu scoate-i ochii, nu au mai avut comunistii ce le lua.

  3. @ lizuca – 🙂 multumesc frumos, esti o draguta

    @ uv – ei, ba da, au fost, cum sa nu, dar nu e nimeni care sa spuna ca a avut bunici pro-comunism (cel putin din cite tin minte, of, ca memoria mea…).
    destepti bunicii tai 🙂

  4. Istorisirea lui Mandruta nu mi-a placut (prea moralizatoare). M-a incantat patzania pov de Dan Lungu, in care bunicul lui, copil fiind la 1907 (in timpul rascoalei), a sterpelit un sac plin cu dropsuri, din pravalia jefuita de sateni. L-a ascuns intr-o capitza cu fan, de teama jandarmilor. A halit cateva noaptea, dar pt ca aveau gust de sapun, de la sac, le-a spalat in rau la lumina lunii, pana cand s-au transformat intr-o pasta cleioasa, colorata. Imi mai vin acum in minte bunicile lui Cosasu, Brumaru, si cea a lui Dan C. Mihailescu. Mai am destul din carte. Cea mai sincera (prin brutalitate) mi s-a parut povestea unei artiste din Bucuresti. Imi scapa acum numele.

  5. @ alina – cred ca cea sincera si brutala e a Danielei Chirion – si daaa, a lui Dan C. e misto, e aia cu strabunica vinzatoare de acadele si cu rudele pasionale 🙂

  6. prima data aici, intre comentarii, dar nu ma pot abtine, poate aduc un element la analiza 🙂 eu am un bunic care a fost mare comunist, nu doar activist. am niste banuieli si mai crancene in ceea ce-l priveste, dar e putin probabil sa aflu mai multe. pe de alta parte, celalalt bunic a suferit din pricina comunistilor. primul locuia intr-o casa nationalizata, proprietarii ei fiind abuziv mutati la subsol; celui de-al doilea i se luase casa. primul era ideologic pana si la micul dejun; cel de-al doilea trebuia „ascuns” dupa ce lua un pahar in plus, fiindca nu avea nicio cenzura in a nimici regimul din vorbe. si tot asa. cei doi s-au intalnit o singura data, inainte ca parintii mei sa se casatoreasca, iar al doilea a decis pe loc ca „acest comunist *** nu mai are ce cauta aici”.

    e drept ca eu mi-am petrecut copilaria mai ales in prezenta bunicilor „anti-„, insa, una peste alta, nu i-am simtit niciodata aproape pe cei „pro-„. mult timp i-am numit „parintii lui tata”, aproape nicicand „bunici”. de fapt, el era atat de comunist, incat uitase sa fie bunic. iata motivul pentru care, chiar daca primeam cascaval si ciocolata cand mergeam in vizita – din motive geografice si ideologice, nu stiu daca s-a intamplat de mai mult de 5-6 ori in 30 de ani -, daca ar fi sa-mi amintesc bunicii, fara ezitare as scrie despre cel/cei „anti-„. ceilalti au fost „parintii lui…”, „aia de la…”, ba chiar si „nebunii aia…”, dar nu au stiut/reusit sa fie „bunicii mei”.

    ceea ce nu ma impiedica, totusi, iata!, sa analizez public dihotomiile din familia mea. altfel spus, cred ca as fi gata sa-i comentez, „pro-” si „anti-„, intr-un text despre viata cotidiana in comunism sau despre sciziunile prezente pana si in familii, un text despre memorie dureroasa, despre reprezentari, dar nu-mi pot imagina cum as putea sa le acord celor „pro-” un loc intr-o carte cu bunici. in fine – si cu asta inchei, fiindca ma lungesc nepermis pentru un comentariu 🙂 -, sunt in plin taram al preconceptiilor, dar nu pot spune ca nu ma bucur pentru acest tip de prejudecati: bunicii sunt buni, iubitori, „anti-” 🙂 ceilalti – in ceea ce ma priveste – pot fi obiect de studiu in stiintele sociale.

  7. @ alexandra – da, interesant – oricum, si asta e o amintire, nu sint doar lucruri minunate in carte. dar daca te-ar fi crescut bunicii pro? sau daca i-ai fi vazut foarte des si v-ati fi inteles minunat cind aveai tu 5 ani, de exemplu?

  8. @luciat: ai dreptate, bineinteles. dar intrebarea (retorica) este: as fi amintit in acest caz ca ei au fost „pro”?

Comentariile sunt închise.