Terorism de cititoare

Sa scrii o carte intr-o noapte

Marin Malaicu-Hondrari, Cartea tuturor intentiilor, Vinea, 2006

M-am cam impotmolit, am restante. Au trecut deja vreo trei saptamini de cind am citit-o si trei saptamini e mult. Am mai rasfoit-o eu o data, dar nu stiu daca e destul.

Are vreo 90 de pagini si nu arata nici a roman, nici a poem, nici a jurnal si nici a eseu – sau arata ca o combinatie intre toate astea. E despre literatura si despre cum te innebuneste ea daca vrei sa faci si tu. Despre cum i-a innebunit pe unii – sau chiar i-a omorit. Si erau  foarte buni, de altfel. Dar i-a omorit si pe altii, care n-au fost chiar asa de buni ca Sylvia Plath, John Berryman, Nerval sau Celan. Inclusiv pe un poet slab, lipsit de talent, care si-a facut un muzeu al sinucigasilor in propria casa: “imi dadusem seama ca autorul era lipsit de talent, ca scrisese o carte lipsita de vlaga. Si asta ma inspaiminta. Cind a fost vorba despre scris, toti acei pe care ii iubise si-i insirase cu devotament pe peretii casei lui nu l-au mai putut ajuta. Ei scrisesera, ei aveau o opera, ei terminasera de scris, el nu. Si ca el eram eu. Sufocat, zdrobit, anihilat de iubirea-mi pentru cartile si vietile lor, pentru ca sinuciderea apartine vietii, nu?” (p. 55)

Poti sa mori “sufocat, zdrobit, anihilat” de literatura – in doua feluri: te sinucizi (prin inec, impuscare, intoxicare, oricum) sau nu scrii. E tot o sinucidere pentru un scriitor sa nu scrie. Ca si cum ai avea de ales: ori scrii si mori din asta, ori nu scrii si chinul de a nu scrie te omoara. Acuma, o sa spuneti ca e prea de tot, ca e mistica de aia pompoasa, ca e romantism perimat care face din autor o fiinta damnata si etern suferinda. Dar nu e vorba aici de autor – ci tocmai de fiinta damnata sa nu fie autor. Desi, fireste, acesta e visul de la suprafata: “A scrie o carte intr-o noapte e o modalitate dura de a te lasa de scris, macar pentru o vreme. Totul intr-o noapte. Cu de-a sila. Daca dragoste nu se face cu de-a sila, ei bine literatura tocmai cu de-a sila se face. Sila ca instrument de precizie.” (la p. 10).

Mihaela Ursa zice ca e tezism, declarativism, textualism, autenticism. Eu zic ca nu e Nici tezism, nici declarativism, nici textualism (fie el si de substanta, nu de formula), nici autenticism. E o carte despre un obsedat de literatura care sufera ca un ciine ca nu poate sa faca literatura – si asta chiar cind conduce un superb Lexus prin Andaluzia, cind se angajeaza ca paznic de depouri, cind curata o gradina in Portugalia, cind bea o cafea cu iubita lui, Iris. La un moment dat incepe in sfirsit sa scrie cartea tuturor intentiilor si a tuturor sinucigasilor -  de fapt se intinde pe pat si viseaza, cu ochii in tavan. Si il inconjoara mereu spectrele din cartea visata, cei care chiar au pus mina pe pistol sau si-au umplut buzunarele cu pietre si au intrat in apa. Ce tezism sau textualism sau dintr-astea ar fi intr-o carte despre un avocat care nu poate intra in barou? Asa e povestea, asa e cartea

O carte… e ceva usor de scris, poate, pentru unii. Nu e nici un motiv sa transformi activitatea asta intr-o chestie morbida care te anihileaza, nu-i asa? OK, sa zicem. Dar ce te faci cu exemplele concrete, de oameni care au scris si asta i-a anihilat? Ce te faci cu Kleist, cu Virginia Woolf, cu Cesare Pavese, cu Horacio Quiroga, cu Trakl si cu tot restul? Despre ei sint o gramada de amanunte ne-pompoase, ne-glorificante, ne-teziste. Ce ora era cind s-au omorit, ce vreme, cum au facut-o, concret: “Uneori trebuie insistat. Nu e usor sa te debarasezi de zeci de kg de carne, oase si singe” – mai e si scris “kg”, nu “kilograme” – ce vreti mai anti-glamour sau anti-romantic?

In afara de asta, cartea tuturor intentiilor e tulburatoare si pentru ca nu face din scriitorul neputincios o figura pompoasa si enervanta, dimpotriva. E un biet amarit cuprins de febra, inconjurat de ghemotoace de hirtie, care curata mizeria lasata de niste ciini bolnavi in casa unei nebune. Casa se cheama Finca de Ayer, sau Cetatea Putreziciune. In care vine in sfirsit Iris si, mi se pare, il scoate de acolo pe scriitorul obsedat de sinucigasi – a reusit sa-i transmita mesajul. Exagerez? Posibil, dar nu pot sa scap de impresia ca n-o cheama degeaba Iris, ca e intr-adevar o mesagera a “zeilor” – dar asta e tezismul meu, nu al lui Malaicu-Hondrari.

Declarativism? Uite un citat:
“facusem de toate, dar asta nu ma facea sa ma simt solidar cu cei care la rindul lor faceau de toate. Eu eram scriitor si asta nu-mi iesea niciodata din cap. Aveam nevoie de timp liber pentru a scrie, de timp liber excedentar. Nu puteam pazi toata viata silozuri si depozite, ca tatal meu. Urma sa scriu o carte, situatia trebuia sa se schimbe radical. M-am gindit sa o sun pe Iris, dar pina sa ajung la telefon mi-am dat seama ca nu prea aveam ce sa-i spun. Erau ani de cind ii tot repetam ca voi scrie o carte. Ea era plina de bunavointa si rabdare, dar nu avea nici un sens sa reiterez la nesfirsit intentia mea. Gasisem acoperire in cuvintele lui Jean Cocteau: “poetul e un scriitor care nu scrie”. Numai ca eu voiam sa scriu o carte de proza. Sau de ce o fi sa fie. Putea sa iasa orice. De atitea ori incepusem sa scriu proza si sfirsisem prin a scrie poezie.”

In orice caz, raspunsul, pentru cei care se intreaba: nu, nu se poate scrie o carte intr-o noapte. 

Dar se poate citi o carte despre asta… cum sa zic? Cu infrigurare? Neah… prea pompos. Cu aderenta totala. Eu asa am citit-o si o retin pe veci la mine in biblioteca… aaa… ca fetele alea care declara sus si tare ca au ele asa… o carte de suflet Pe cuvintul meu. Voi puteti s-o cititi fie si numai pentru colectia de sinucigasi din ea, daca vreti. La pagina 43, de exemplu, sint niste chestii despre Horacio Quiroga de ramii cu gura cascata (eu nu stiam nimic despre Quiroga, chiar daca despre altii stiam niste lucruri).

P.S.  Coperta e pozata de mine, de aia arata mai naspa.