Un autist
Mark Haddon, O intimplare ciudata cu un ciine la miezul noptii, trad. Constantin Dumitru-Palcus, ed. Trei, 2005
Daca nu reusiti sa intelegeti emoticoanele de mai sus aveti o problema 
Si problema nu e neaparat ca ati chiulit la lectia despre comunicarea prin YM. S-ar putea sa fie mai grav, va recomand sa dati un search cu “sindromul Asperger“. Sau, mai bine, sa cititi cartea asta, ca o sa va linisteasca la loc dupa ce v-am speriat eu putin. E foarte greu sa te califici la categoria “autism inalt functional”. Trebuie sa fii incapabil de empatie cu alti oameni, ba chiar incapabil de sentimente fata de altii. Mie mi-e foarte greu sa-mi imaginez cum functioneaza o asemenea persoana, inteleg mult mai bine de ce se crede bun un egoist decit de ce se aprinde becul cind apas pe intrerupator.
Romanul asta e scris din perspectiva unui adolescent suferind de Asperger. E inteligent, supradotat pentru matematica, are o memorie mult peste normal, precum si multe probleme – la pagina 68 e o lista de la A la R a acestor probleme. Spicuiesc: “A. Nu vorbesc cu oamenii vreme indelungata. [...] C. Nu-mi place sa fiu atins. [...] G. Gem. [...] L. Nu zimbesc. [...] R. Ma supar cind cineva muta mobila.” La pagina 258 ne povesteste unul dintre visele lui preferate: aproape toti oamenii de pe pamint au murit, “Iar eu pot sa ma duc oriunde in lume si stiu ca nimeni n-o sa vorbeasca cu mine, si nici n-o sa ma atinga sau sa-mi puna intrebari.” Recunosc ca uneori si mie mi-ar placea la nebunie o planeta fara oameni, pe care sa ma pot plimba in voia cea buna 
Dar asta pret de o secunda-doua, si mi se intimpla de obicei cind sint intr-o aglomeratie. A, sau noaptea, ca n-am curaj sa ies sa umblu pe strazi cind nu pot sa dorm.
Nu e sumbru cum s-ar putea crede, dimpotriva, e haios, chiar te face sa rizi uneori. O intriga politista (cine-a omorit ciinele din titlu), explicatii rationale la chestii care n-au nevoie de asa ceva, desene, grafice, o harta, probleme de matematica rezolvate, reproduceri de inscriptii pe ziduri etc. Un amalgam postmodernist justificat total de situatia speciala a naratorului, nu pune nici o problema, nu agaseaza, dimpotriva, amuza sau induioseaza, dupa caz. Personajul iti devine repede simpatic, desi e oarecum inumana lipsa lui de afectivitate. Asta pentru ca, desigur, cititorii nu sint autisti si pot empatiza. Dar in primul rind pentru ca autorul apeleaza la tot felul de trucuri.
M-au deranjat totusi o parte din trucurile astea. Greu de explicat de ce. Se simte peste tot intentia de a atrage tocmai empatia, de a “umaniza”, de a obtine reactii politic corecte de la bietul cititor caruia, in mod normal, i se face pielea de gaina gindindu-se la autisti. Si care are o reactie instinctiva de respingere in fata unor disfunctii atit de mari. Fireste, rational nu se pune problema sa-i respingi pe acesti oameni atit de bolnavi, dar emotional e… necinstit sa fii pacalit sa-i simpatizezi sau sa te amuze – groaza si mila mi se par mai… normale. (Zic si eu, dar nici n-am cunoscut vreodata un asemenea copil.)
Si mai greu de explicat de aici incolo: treaba cu cinstea n-are nici o legatura in cazul unei “opere de arta”, a unei carti cu miza literara. Nu se pune problema sa strimbi din nas la tobosarul lui Gunther Grass, de exemplu, sau la alte personaje “disfunctionale”. Pentru ca nu asta e miza in cazul lor. Grass nu intentioneaza sa ne faca sa intelegem si sa reactionam corect la problemele piticilor (cum se zice? oamenii cu dizabilitati de dimensiuni sau cum?). Ei, imi pare rau, Haddon cred ca asta vrea, in primul rind, nu neaparat sa faca un roman misto.
Intr-un interviu el zice ca nici vorba, a vrut un roman misto, nu altceva: “So the dog came along first, then the voice. Only after a few pages did I really start to ask, Who does the voice belong to? So Christopher came along, in fact, after the book had already got underway.” Se poate, dar rezultatul final e ambiguu, cel putin asa mi se pare mie. Poate doar pentru ca vireaza usurel spre Coelho, chiar si atunci cind construieste povestea familiei chinuite – finalul pe mine m-a enervat crunt. In plus, am vazut pe undeva ca Haddon intentioneaza sa mai scrie un roman centrat pe un personaj cu alt diagnostic. Nu stiu daca l-o fi si scris deja, dar bad move mai mare ca asta nu se putea: sa te specializezi pe romane cu oameni cu dizabilitati…
A, m-a atins mult mai tare cartea lui Matei Calinescu, Portretul lui M., in care e tot un suferind de sindromul Asperger. E o carte mult mai “cinstita”… chiar dpdv literar, chit ca nu e un roman… hm… tare-as vrea sa-mi fie si mie mai clare unele lucruri.
Una peste alta, ma insel sau nu, e o carte extrem de citibila, pe alocuri amuzanta, pe alocuri poetica, interesanta. Dar nu cred sa mai incerc vreun Haddon.
Articole (RSS)
Comentarii (RSS)
7 ianuarie 2008 la 1:34 pm
ce fain, am si eu cartea asta de la uv. (nu citesc ce ai scris, revin dupa)
7 ianuarie 2008 la 1:55 pm
Cartea lui Calinescu as vrea sa o citesc si eu. Acolo insa e vorba de experienta sa proprie si personala, deci e de asteptat sa fie cu totul altceva.
Sa inteleg ca Haddon, cu toate trucurile lui, vrea pur si simplu sa ne prezinte o persoana cu sindromul Asperger si atita tot? Mda, in cazul asta …
Postarea asta m-a facut sa-mi amintesc de o colega pe care am cunoscut-o la un curs de psihopedagogia copilului prescolar, in America. Femeia, fosta asistenta medicala, avea acum un “day center” pentru pusti acasa. Pentru lucrarea ei de semestru si-a ales ca tema ADHD-ul. Doar atunci am aflat ca are un baiat licean, cam de 16 ani, cu sindromul acesta. Mi-a ramas totul in minte mai bine decit la cel mai bun curs la care am participat vreodata.
7 ianuarie 2008 la 2:16 pm
pe coperta cartii pe care o am eu scrie asa: winner of Guardian children’s FICTION prize and booktrust teeneage fiction award. Whitebread book of the year.
de ce nu si carti cu astfel de personaje? le-am intelege mai usor. si nu numai noi, daca e vorba de lit pt copii si adolescenti.
(pana la urma am citit)
7 ianuarie 2008 la 5:08 pm
trucuri, netrucuri, cartea e, pana la urma, chiar placuta la lectura
7 ianuarie 2008 la 7:24 pm
@ puck – cred ca tot in interviul la care am pus link zice ca el nu crede ca a scris o carte pt copii & tineri, dar ca a fost sfatuit sa accepte prezentarea la doua edituri diferite, dintre careuna pt copii. si n-am nimic impotriva unor astfel de personaje, dimpotriva, sint chiar f interesante.
@ devoratorul – da, clar
7 ianuarie 2008 la 9:02 pm
nici mie nu imi place ideea cu reteta, dar cartea mi s-a parut draguta , chiar si ideea de a scrie despre autisti, mai ales daca ai un motiv ca ei sa te intereseze.
nu e rau ca cineva sa iti povesteasca despre chestii de care habar nu ai: autisti, homosexuali, negri, femei, copii, oameni altfel decat tine. dar cand e cu reteta obtii portrete robot. asa e si in “speed of darkness” al lui elisabeth moon, un SF misto cu autisti. ambele carti te induioseaza, sunt si fain scrise, dar te si dezinformeaza putin.
am o prietena psiholog, specializata in munca asta. mi-a zis ca tipologia e foarte diversa si ca f, f putini sunt supradotati; de astia se ocupa separat. lumea vorbeste mai mult despre ei. ca si cum am vorbi numai despre femeile de afaceri sau numai despre negrii atleti.
o fi si asta un inceput ca sa ajungi sa scoti in evidenta in grup.
mi s-a parut interesant ce a scris si oliver sacks despre “cazuri” (tot foarte speciale, baroce, extreme). de ex, cartea lui, “omul care si-a confundat nevasta cu o palarie”. atentie, ipohondri, e vorba de cazuri clinice, incercati sa nu va confundati cu descrierile!:)
am sa citesc cartea lui m calinescu.
7 ianuarie 2008 la 9:38 pm
haddon e misto, iar curious incident mie mi-a placut. insa nu neaparat ca o carte despre un autist, ci ca lectura in general. daca o sa mai reusesti sa faci loc pentru o carte misto cu autisti, o sa-ti recomand si eu speed of dark de elizabeth moon (am pomenit-o chiar azi pe bloaga-mi), cind o fi sa apara (adica prin aprilie-mai-iunie). elizabeth moon scrie pe baza unei experiente nemijlocite, fiind mama de autist. si scrie fain. si ea.
7 ianuarie 2008 la 10:11 pm
GOD… dintr-un test psihologic mi-a reiesit ca pe o scara de la 1 la 10 la empatie, ajung la 2.
sau asta 
??
(ce inseamna fata asta verde???)
in plus, in afara de smily, nu prea pricep ce e cu emoticoanele astea. De exemplu ce vrea sa spuna asta
O sa citesc cartea asta. Sau nu?
7 ianuarie 2008 la 10:37 pm
@ uv – nu e chiar asa de cu reteta, da’ lasa ca o sa vezi daca citesti. cica astia cu asperger sint altfel decit restul autistilor, adica sint mai inteligenti. ca nu sint toti supradotati nu ma indoiesc. si, oricum, supradotarea lor e greu utilizabila, din cite am inteles – si se pierde cu virsta. sa stii ca portretul lui m e foarte misto. si mi s-a parut ca nu dezinformeaza citusi de putin, dimpotriva
@ hnu – da, e misto de citit, am zis si eu. as citi aia de elizabeth moon
@ raul –
))))))))))))))))))))))))))))))))
7 ianuarie 2008 la 11:45 pm
luciat, am citit cartea asta si pe cealata de elizabeth moon, si dezinformarea de care zic e ca , daca citesti mai multe de felul asta, ajungi la concluzia ca autistii sunt in general inteligenti sau supradotati. nu e chiar mare dezinformare, e modern sa prezinti neferictii ca fiind foarte speciali, dar cei mai multi sunt si ei doar niste oameni, de-aia ar trebui acceptati.
se mai insista, de ex, ca migrena e o problema neurologica, o boala si nu un simptom, foarte asemanatoare cu epilepsia. ca si autismul, migrena e considerata in ultimul timp genetica, in felul asta sunt scoase din discutie eventualele componente psihosomatice si cei care ar fi putut sa le creeze. e bine sa se vorbeasca si despre eventualitatea asta, eu una vreau sa aflu, uneori insa se insista violent.
la genul asta de reteta, una sociala, m-am referit, nu literara. mie cartea mi-a placut in felul in care i-a placut lui hnu!
e doar putin aiurea sa aflu mereu cat de cool sunt bolile neurologice. cred ca moda a dat-o sacks ala.
8 ianuarie 2008 la 12:07 am
@luciat: o tzira de pacientza si-o sa fie gata si tanti luna. iar traducatorul e meserias, cred ca va iesi o carte cul.
8 ianuarie 2008 la 12:49 am
sigur iese cool!
hnu, stii ca abia la mijlocul cartii m-am prins ca e sf? eu credeam tot ce ziceau aia:) si ma tot miram de ce are coperta aia asa high-tech.
8 ianuarie 2008 la 7:13 pm
@uv: asa-i?
apropo de speed of dark: eu, in schimb, tot asteptam sefeul, stiind-o pe tanti luna autoare de sefeuri de-alea ordinare, de serie, cu ‘jdemii de cititori!
9 ianuarie 2008 la 12:53 am
Dap, ciudat baiat acest Christopher, atat de inuman si de rece si de ALTFEL. Cred ca sindromul Asperger te face sa te simti fix ca un extraterestru. Te uiti la oameni, ei zambesc, isi dau coate, se inteleg din priviri, rad la glume carora tu nu le intelegi poanta, nu te lasa sa termini ce ai de spus (pentru ca tu nu stii/ simti cand e cazul sa te opresti), insista sa te atinga, sa te ia in brate, isi rad de tabieturile tale… iar tu tot ce vrei e sa fii lasat in pace. Inclusiv de familie si de oamenii cei mai apropiati. Oricum pentru tine nu exista grade de apropiere. Toti oamenii sunt egali, il iubesti pe postas la fel de mult ca pe mama…
Nu stiu cum as fi citit cartea daca o persoana de care sunt foarte apropiata n-ar fi fost “aspy”
Dar este, asa ca mi-e drag de Christopher, pentru ca pot sa empatizez cu el. Si poate ca-l si inteleg intr-o oarecare masura, fiind obisnuita cu genul asta de om. E foarte frustrant, dar la un moment dat intelegi ca doar atata poate. Si uneori, desi nu simte, invata sa mimeze un comportament semi-empatic de dragul tau. E un soi de dresaj 
)
Nu stiu daca or fi toti genii, dar e clar ca deficitul de empatie e compensat de o inclinatie spre tehnica si stiintele exacte, pe care ajung sa le stapaneasca aproape perfect pentru ca au o rabdare imensa si o atentie la detaliu inumana. Poate de aici sa vina impresia de genialitate
Oricum, sunt altfel, iar Haddon surprinde bine caracteristicile principale.
Ma bucur mult pentru recomandari: Matei Calinescu si E. Moon. La ce editura apare cartea lui Moon?
Eu am mai citit despre autism o carte care se numeste “Daniel isn’t talking” (Marti Leimbach, based on a true story), daca cineva e interesat de subiect.
9 ianuarie 2008 la 12:58 am
P.S. despre a doua carte a lui Oliver Sacks, “Musicophilia”, stie cineva daca/cand apare la noi?
9 ianuarie 2008 la 11:36 am
@smilla – multumesc frumos pt comentariu, mi-a placut, mai ales primul paragraf. cartea lui Matei Calinescu chiar ti-o recomand cu tarie, ca nu stiu sa traduc altfel strongly la ora asta. de oliver sacks eu n-am citit nimic
10 ianuarie 2008 la 2:14 pm
citeva texte din zona asta, pt cei interesati http://www.clubliterar.com/text.php?tid=5939
26 ianuarie 2008 la 7:48 pm
Am citit si eu cartea lui Haddon. Nu m-a impresionat prea tare. Been there, done that. Cei care stiu cu ce se mananca spectrul autismului, nu au nevoie s-o citeasca, ceilalti vor fi amuzati/induiosati/oripilati de ce se petrece in mintea unui autist (apropo, nu toti autistii sunt precum Christopher, dar toti avem visul cu disparitia neurotipicilor de pe planeta).
26 mai 2008 la 4:10 pm
[...] it? Am citit cartea lui Mark Haddon, centrata pe un personaj autist. Mi-a placut, dar n-o sa mai citesc Haddon in vecii [...]