Terorism de cititoare

O viata

William Trevor, Citind-l pe Turgheniev, trad. Florin Slapac, Univers, colectia “Cotidianul”, 2007

Un scriitor irlandez nascut in 1928, care a publicat vreo 40 de carti, are o statuie in oraselul in care s-a nascut si despre care, evident, nu stiam nimic. Un mini-roman (se zice, mie mi se pare roman in toata regula, ca are vreo 230 de pagini) aparut in 1991 impreuna cu altul intr-un volum intitulat Doua vieti.

Cehov. Maupassant. Joyce. Cica seamana cu ei. Normal, Turgheniev. In adolescenta eram innebunita dupa Maupassant, pe ceilalti ma tem ca doar i-am bifat. Imi mai amintesc in linii mari O viata de Maupassant (o femeie care se marita si asta e principalul eveniment din viata ei, dupa care isi indura restul vietii de femeie maritata si basta). Din Turgheniev, din nefericire, nu-mi mai amintesc nici macar in linii mari vreun roman anumit, mi-a ramas asa, o atmosfera si atit, ceva cu suflete si emotii si resemnare. Joyce, proza scurta… sa tot fie vreo 20 de ani de atunci:) Cehov am recitit ceva dupa 2000, dar n-am insistat, m-am luat cu altele, mai sclipicioase. In fine, sint autori la care in mod normal ajungi prin adolescenta si de care “viata”, ca sa fiu melancolica, te desparte repejor, ca se exercita o presiune formidabila sa citesti suprarealisti si beatnici si postmodernisti si. Abia astept sa fac, nu stiu, 65 de ani, zic acum, ca sa nu ma mai intereseze de nici o culoare noutatile si sa ma reapuc pe indelete de astia vechi din liceu. Sint convinsa ca o sa am o batrinete frumoasa si placuta.

Pina atunci, despre cartea asta tin sa va spun mai ales ca e prima, dupa muuult timp, pe care nici n-am atins-o cu creionul! Nu m-a interesat deloc sa retin un amanunt, o fraza, o asociatie, nimic. De la prima scena, cu o femeie de 56 de ani pe care o roaga colegele de azil sa le povesteasca despre cimitir, pina la ultima, cu un preot care-si imagineaza cum va fi intoarcerea ei in acel cimitir, m-am lasat dusa, fara sa opun rezistenta, fara sa ma intrerup prea des ca sa vad ce comentarii mai am pe blog sau ce mailuri am mai primit Nu ma pot hotari daca asta spune ceva despre roman sau doar despre mine.

Warning: mai jos am scris vrute si nevrute. In caz ca e prea de tot, uite un rezumat, de aici: “Citindu-l pe Turgheniev are ca personaj central o tinara sensibila de la tara, care se angajeaza intr-un mariaj nefericit cu un barbat mult mai in virsta, dintr-un oras invecinat. Mary Louise cunoaste totusi dragostea adevarata, dar Robert, iubitul ei, fidel cititor al lui Turgheniev, moare prematur, evenimentul declansind in ea revolta fata de rutina si conventiile vietii. Romanul are doua fire narative care se intretaie in capitole alternative. Unul prezinta trecutul personajului, celalalt se ocupa de prezent, mai precis de viata pacientei Mary Louise intr-un azil pe cale de desfiintare. Iubire sau nebunie? Aceasta intrebare creeaza o tensiune fertila din punct de vedere narativ, pe care scriitorul o fructifica magistral.”

Ce-a patit Mary Louise de-a ajuns la balamuc? Nici nu conteaza foarte tare, important e ca nu avea forta vitala, ca nu avea cine stie ce aderenta sau atasament fata de realitate. Fara sa fie vreun personaj fascinant, cu o bogatie interioara coplesitoare sau alte bogatii de-astea care s-o faca “unica”. Doar o biata fiinta fara pretentii, modesta si visatoare, care nu emite si nu recepteaza multe mesaje. Cineva care nu citeste, in afara de faptul ca nu traieste. Fara dorinte si fara imaginatie, fara revolta si fara multumire.

Exasperant? Deloc! Straniu si real in acelasi timp, credibil si foarte uman. Multi oameni sint asa, daca scoti din ei intimplari si intilniri cu alti oameni, daca le cureti biografia de accidentele produse din cauza unor dezechilibre hormonale sau daca ii extragi dintr-un decor urban. Luati-o pe Monica lui Irinel, plasati-o la tara, educati-o astfel incit sa se creada uritica, maritati-o tot cu Irinel, dar nu asa de bogat si in plus impotent, si veti vedea. E drept, trebuie sa-i adaugati o delicatete pe care n-o are. Fragilitate, vulnerabilitate. Lucruri care par sa n-aiba valoare. Pe unii ii ajuta hormonii, pe altii inteligenta, pe altii doar contextul, ca sa scape de internarea la nebuni. Dar fara inteligenta, fara explozii hormonale, fara context stimulant, doar cu acea calitate misterioasa pe care nu stiu s-o denumesc altfel decit delicatete…

Mary Louise Dallon se descurca OK, face fata, isi gaseste un sot, nu vrea mai mult. Nu cu adevarat. Nu stie ca se poate mai mult. Casatoria e falsa, copii nu apar, iar casa e dirijata de doua cumnate celibatare care o detesta. Mary Louise nu capata nimic din putinul pe care-l dorea. Pina cind il descopera pe… Turgheniev? Nu. Doar pe un baiat care-l citeste pe Turgheniev. Cineva care traieste cu adevarat, un singur om care are o viata printre toti consumatorii de timp din jurul ei. E ca intr-o carte feminista in care la un moment dat ti se cere sa-ti imaginezi ce ai vrea in primul rind de la un barbat – si pe urma, cind ai completat spatiul gol lasat special pentru asta, ti se spune ca aia e ce vrei de fapt de la tine, nu de la iubitul tau. Dupa moartea lui Robert, cititorul de Turgheniev, Mary Louise asta face: ce facea si el. Incercind sa obtina singura ce ii dadea Robert. Ce?

Ea nu citeste cu adevarat, nu stie sau nu poate. Vrea doar o alta viata, una mai plina si mai cu sens. Care nu inseamna nici dragoste (pierduta in realitate odata cu moartea iubitului), nici comunicare, nici distractie, nici confort, nici siguranta zilei de miine, nici sa lucrezi intr-o pravalie draguta (visul ei din adolescenta). Atunci ce? Eventual sa citesti la nesfirsit aceleasi trei carti in salonul tau de la  balamuc. Ei, sa zicem mersi ca noi stim ce vrem de la Turgheniev, ca stim direct ce vrem de la noi, nu trebuie sa ne indragostim pentru asta. Ca de imbatrinit, cu putin noroc, o sa imbatrinim si noi