Terorism de cititoare

Pacat

Alex. Stefanescu, Jurnal secret. Noi dezvaluiri, Corint, 2007

Arata ca un jurnal, in orice caz. Insemnari datate, din anii 2005-2007. Dar de fapt sint niste mici schite, articolase, texte facute sa aiba cap si coada, sa functioneze, la o adica, fiecare pe cont propriu. Unele tin de cronica vietii cotidiene (intimplari in casa de la tara, intilniri cu prieteni, lucruri observate pe strada), altele sint sarje la adresa unor personalitati, citeva se refera la actualitatea politica si sociala, iar unele sint chiar proza scurta umoristica.

Exista si citeva autoportrete – cel mai interesant e la pagina 74. E o scena cu o domnisoara de vreo 20 si ceva de ani, care ii face o declaratie de dragoste, la redactie, in speranta ca va reusi sa-si publice poeziile cu ajutorul criticului. Criticul viseaza cum ar fi daca ea ar fi indragostita pe bune: “Ce as putea sa-i pun la dispozitie din corpul meu de barbat de cincizeci si opt de ani (pe care ii voi implini in curind, la 6 noiembrie) acestei minunate domnisoare?” Face un scurt inventar. Nu e multumit nici de parul, nici de ochii, nici de urechile, nici de dintii, nici de gitul si nici de pieptul lui. “Sa sar etapele si sa-i pun in mina acel obiect pe care Ion Creanga l-a multiplicat miraculos in Povestea povestilor? Nu stiu insa in ce stare se afla obiectul in cauza – pur si simplu nu l-am mai vazut de mult, din cauza burtii.”

E clar, si din alte fragmente, ca Alex. Stefanescu are o problema cu femeile. Face atit de multe glume pe tema farmecelor lui incit… Uneori, ca in pasajul de care ziceam mai sus, e chiar emotionant, in ciuda umorului cam rudimentar. (Apropo, ieri l-am facut “batrin” – nu e tocmai “batrin”, are doar 60 de ani, dar atita insista el insusi asupra virstei incit ramii cu impresia ca are mai mult.) In alte pasaje spune ca numai oamenii cititi se pot intelege pe ei insisi, ca ignorantii ramin blocati in clisee si nu sint in stare sa se povesteasca altfel. Ei bine, probabil ca Alex. Stefanescu se intelege pe el insusi, dar ce ne livreaza noua e doar varianta socialmente acceptabila. Aceea a unui tip jovial care-si suporta cu bine frustrarile sexuale. Daca n-ar glumi atit de des pe tema asta, da, ne-ar convinge. Partea realmente de impact a acestor marturisiri e cruzimea, nu umorul. Cruzimea indreptata asupra propriei persoane, la asta ma refer. Mi-a parut rau ca nu e mai serios, ar fi putut sa iasa texte mai misto, desi mai deprimante. Cu glumite de-astea ies scheciuri numai bune pentru un album duminical de pe vremuri. Dar, in fine, e alegerea lui.

Serios e la alt capitol, din pacate. In privinta operei sale, fireste. Mi-a facut rau sa citesc despre asteptarile pe care le avea dupa ce a publicat Istoria… aia. Mi s-a facut mila, va rog sa ma credeti! La o lansare la Brasov: “Aproape toti scriitorii din Brasov au lipsit de la intilniri. Nu i-am vazut, desi i-am cautat cu privirea, nici pe Alexandru Musina, nici pe Caius Dobrescu, nici pe Gheorghe Craciun, nici pe Andrei Bodiu… Presupun ca sint nemultumiti pentru ca nu le-am rezervat cite un capitol in Istorie…” (p. 233). De ce i-a mai cautat cu privirea, daca sint atit de neimportanti incit n-au meritat macar o fraza, nu un capitol, in caramida in care au incaput tot felul de domnisoare?! Ei, nu, oamenii cititi nu se inteleg foarte bine, asa s-ar parea. Cind stii foarte bine niste scriitori adevarati dar nu i-ai inclus in cartea ta… Cit de trist, cit de jalnic, cit de demn de mila…

Partea buna e de gasit in insemnarile despre casa de la tara, pe care o iubeste si de care se ingrijeste cu pasiune. Aici jos palaria. Avem un nene sentimental si simpatic, care nu poate dormi noaptea cind e canicula de teama sa nu se usuce un copac, asa ca se duce cu masina sa-l ude si se intoarce fericit, spre dimineata, sa doarma alaturi de sotia care nici nu i-a simtit plecarea. Se duce sa cumpere, nerabdator, stupi pentru un roi de albine – si cind l-a cumparat albinele au sters-o deja. Faza cu muncitorii angajati sa faca racordul la reteaua de gaze e dementiala. Masacrul mustelor e si el haios si se termina atiiit de dragut – exterminatorul se topeste cind vede o ultima musca ramasa in viata si incearca s-o resusciteze. Ca sa nu mai spun de insemnarea despre un biet catel omorit: “Blestemat fie omul care a supus un ciine la o moarte atit de umilitoare! Ii doresc din toata inima (fara nici un fel de solidaritate umana) sa moara si el la fel, inchis intr-un sac de plastic si scufundat pina la jumatate in apa murdara dintr-un sant plin de gunoaie.” Da, si eu ii doresc acelasi lucru omului ala, are un blestem si de la mine. Asa sa moara! Mai e vorba si despre niste rasaduri de capsuni mostenite de la tatal lui, pe care le-a inmultit si pe care le uda asa incit sa fie verzi si in februarie! Oare de unde pot sa-mi iau si eu? Se pot creste capsuni pe balcon? (Vorbesc serios, spuneti-mi daca stiti.)

De ce nu s-a orientat Alex. Stefanescu spre lucruri dintr-astea in viata? De ce n-a scris el texte simpatice despre albine, muste, salcii (era sa mor de incintare cind am citit despre puiul de salcie adus de o doamna in poseta, plantat fara mari sperante, care a ajuns un copac urias)? De ce s-a facut critic literar? Mare pacat.

In general, as zice ca e un domn dragut, de moda foarte veche, atit de demodat de fapt ca nu mi-a venit sa cred – nici tata nu mai cirteste cind vede la tv oameni imbracati in blugi! Un domn sentimental si naiv care ar fi fost bunicul ideal (ce gradina avea bunicul meu!) daca nu i-ar fi intrat in cap, nu pot sa-mi imaginez pe ce cai misterioase, tot felul de idei absurde despre propria lui importanta. Si daca nu s-ar baga in tot felul de razboaie penibile. Dar, e adevarat, uneori optimismul meu si increderea in oameni depasesc orice limite. Cred ca n-am mai cunoscut niciodata pe nimeni atit de inclinat spre “make love, not war”, ca mine! Ca baba, cred ca o sa fiu o duioasa si o… mare caraghioasa