Terorism de cititoare

Omul si tigrul. Povestea si adevarul

Yann Martel, Viata lui Pi, trad. Catalina Chiriac, Univers (colectia “Cotidianul”), 2007

O suta de capitole, trei parti. Prima a fost un chin, pe scurt. Nu mi-a placut nimic. Adica ni-mic. Incepind de la nota autorului, care promitea un roman cam asa:”Tema e buna, ca si frazele. Personajele sint atit de grele de viata, incit practic ar avea nevoie de certificate de nastere. Conflictul pe care l-ai creat pentru ele este maret, simplu si captivant. Ai terminat de cercetat, ai strins faptele – istorice, sociale, climatice, culinare – care vor da autenticitate povestirii tale. Dialogul curge, tensionat. Descrierea izbucneste in culoare, contrast si detaliu. Povestirea poate fi cu adevarat minunata. ” Si cu ceva in plus, pentru ca reteta cica nu reuseste intotdeauna: “Lipseste ceva, acea scinteie [...] Povestea ta este moarta din punct de vedere emotional [...]“.

“Autorul” din nota vrea sa ne faca sa credem ca de data asta povestea are “scinteie” si e “vie” dpdv emotional – asta tre sa fie pe bune ce crede autorul, zic eu. In rest nota e conventie pura (povestea e adevarata, un apropiat al protagonistului ii vinde pontul scriitorului si pe urma scriitorul o afla first-hand de la erou) – n-am nici o problema cu trucurile vechi si sigure, am o problema cu reteta. E ca in filmele americane in care vedem un tip in pulover transpirind fara succes la o masina de scris pina cind, evrika!, se aprinde “scinteia”, se instaleaza “emotia”, povestea capata “viata”. Detest cliseele astea, mi se face pielea de gaina de oroare.

Pe urma, frazele “bune” de genul “Stiu ca gradinile zoologice nu mai sint in gratiile oamenilor. Nici religia nu mai este. Amindoua sint subminate de anumite iluzii de libertate.” Sau “Dumnezeu trebuie aparat in interior, nu in exterior. [...] Caci raul exterior e raul interior caruia i s-a permis sa iasa.” etc. Dizertatiile despre animale si despre om – cel mai periculos animal. Scena cu tatal care-si duce copiii sa vada un leu sfisiind o capra ca sa-i invete sa se pazeasca. Totul e ieftin, sint idei, fraze, aforisme si scene care se gasesc cu siguranta la promotie, trei la pret de una. Nu par asa doar pt ca decorul e special (un zoo – come on, vrea cineva fraze despre cum toata civilizatia e un zoo?) si pt ca in rest “scriitura” (mi-e jena, de aia ghilimelele) tinde spre un fals grad zero, exact asa cum am vazut eu la tv evanghelisti care-ti vorbesc pe limba ta, evitind sa fie pomposi, ca sa te faca sa crezi ca religia lor e perfect adaptata nevoilor tale personale, spirituale sau nu.

Baiatul directorului de la zoo descopera cele trei religii din jurul lui: crestinismul, hinduismul si islamul. Le practica pe toate cu aceeasi devotiune. Inevitabil, preotul, imamul si invatatul brahman se intilnesc si descopera tradarea. E o scena care poate fi interpretata in fel si chip. Nu e nici absurd curat, nici didacticism pe fata, nici umor, nici grotesc, nici sublim, nici misticism. Cel putin asa mi s-a parut mie: ca evita sa fie tratata hotarit intr-o cheie. Daca ma insel si de fapt cheia e “il iubesc pe Dumnezeu” sau satira la adresa religiilor birocratice, atunci… imi pare rau, normal ca nu-mi place. New Age-isme dintr-astea pentru uzul omului simplu ma scot din sarite. A, fireste ca la marea fuziune a tuturor intelepciunilor participa si un ateu, un profesor de biologie de la care baiatul ia cu bunavointa ce are de luat si in rest tolereaza fara probleme.

Partea a doua mi-a placut destul de mult. E povestea “buna”, cu scinteie. Se scufunda vaporul cu care familia calatorea spre Canada, impreuna cu animalele de la Zoo, ca sa ia viata de la capat. Se salveaza doar Piscine si Richard Parker. Un om cu nume de obiect si un tigru cu nume de om (important). Urangutanul, zebra si hiena ies repede din scena, dupa niste pagini “tensionate” (aiurea, am ramas de piatra la agoniile lor – si ma stiti ca nu-mi trebuie mult sa ma “emotionez” cind sufera un animal! dar nu atunci cind sint trasa de mineca, atit de enervant, sa nu cumva sa ratez atrocitatea). Urmeaza deriva de 227 de zile pe ocean. Seamana cu un roman de aventuri, in stil englezesc. Aici avem si descrieri pline de culoare, si halucinatii culinare care dau autenticitate si tot ce vrei. Stranietatea convietuirii dintre un tigru si un om in mijlocul oceanului face toti banii – cu putina bunavointa, te poti lasa pacalit (nu ma refer la verosimilitate).

Si, usurel, lucrurile se complica. Martel ridica incet piciorul de pe pedala aventurii si apasa din ce in ce mai tare pedala absurdului. Shifting-ul asta e cel mai interesant, chiar foarte interesant. Se intilnesc, in mijlocul oceanului, doi orbi care se recunosc drept frati intru umanitate – tigrul intervine. Apare din senin o insula ciudata, imbietoare si fatala, dulce si acida, in cele din urma primejdioasa… dar complet neverosimila daca n-ai fost atent si n-ai schimbat si tu pedala in acelasi timp cu autorul. Nu ma pot hotari la punctul asta. E SF dintr-ala pomposo-naiv sau e… misto? Nu stiu. E o alegorie.

Partea a treia contine transcrieri de conversatii si documente cu scopul de a “elucida” cazul. Ni se spune clar de ce povestea trebuia sa ne faca sa credem in Dumnezeu, de ce tinjesc oamenii dupa povesti bune, ni se da cheia, capatam echivalentele umane pentru fabula zoologica, totul e rasturnat si explicat… pentru uzul ateilor literari Ceva de genul: na, ma, daca esti prost, satura-te cu chestii verosimile, sta-ti-ar faptele in git sa-ti stea! Nu ti-a placut tigru’ meu frumos? Ia de-aicea alt “tigru” si lasa-ma-n durerea mea.

Concluzie n-am, nu stiu daca e o carte misto. Ma indoiesc foarte tare, in orice caz. De la Jane: “Ce mi-a placut cel mai mult? Defilarea inteligentei pe podiumul povestii. Inteligenta sclipitoare care arunca in bezna de pe margini toate kitsch-urile adunate de omenire de-a lungul timpului, credinte, deprinderi, invataturi.” Hm… mie mi s-a parut ca inteligenta defileaza ca sa ne arate “subtil” ca omul e o fiara pe care doar povestile o mai imblinzesc. O fi, n-am nimic impotriva, dar e ieftin, ieftin, ieftin. Sau ma insel eu, evident.

A, n-am zis nimic despre numele protagonistului, Piscine – Pissing – Pi, si nici nu mai apuc. Doar atit: m-am pacalit cu traducerea. Cred ca e mai buna aia in varianta de la Humanitas. Indiciu: aici Pissing e tradus cu Pisare, la Humanitas cu Pisulina. Fiind o porecla, e evident care varianta e mai buna.

A scris si Mihaela Ursa, o sa va consoleze articolul ei daca insemnarea mea v-a enervat.