Hopperita

(Inapoi)   50 de designeri   |   Sa nu fim cinici!   (Inainte)


Alain de Botton, Despre farmecul lucrurilor plictisitoare, trad. Florina Pirjol, Humanitas, 2007 (On Seeing and Noticing)

Cumparata din gara, cind era prea frig sa astept pe peron si am intrat in magazinul ala cu ziare si tigari, care are si niste carti. Pe urma am citit-o pe bucatele, mai ales in taxi. 9 eseuri mititele, intr-un volumas subtire. Primul eseu porneste de la Edward Hopper, “parintele unei intregi scoli de arta care isi are ca subiect spatiile “liminale”, cladirile din afara caselor de locuit si birourilor, locuri de tranzit care ne fac constienti de o poezie alienata.” Hopperita – “trasatura descoperita [...] in orice loc din lumea civilizata, cu moteluri si statii de service, restaurante si aeroporturi, statii de autobuz si supermarketuri nocturne.” Tristete, introspectie, locuri in care te poti regasi pentru ca esti cumva in afara lumii intr-un mod safe. Singuratatea e OK in asemenea spatii.

Al doilea eseu ne trimite la aeroport, “cind sintem tristi si plictisiti la noi acasa”. Ca sa visam cu ochii pe ecranele care anunta plecari, nu ca sa plecam de-a binelea. Si tot asa. La un moment dat vedem un barbat singur intr-un compartiment de tren, imaginindu-si cum ar fi sa se insoare cu fata de pe bancheta din fata. Un barbat singur la Zoo, observind animalele. Zurich, un oras burghez si bine pus la punct, in care nu se petrece nimic palpitant dar in care “A fi, pur si simplu, un cetatean obisnuit ar putea parea un destin rezonabil.” Oameni rezonabili, locuri burgheze, situatii banale – toate au farmec. Dar farmecul asta nu se vede decit daca lasi deoparte ambitii & sperante nerealiste. Daca esti dispus sa accepti ceea ce multora dintre noi, “motivati” pina in maduva oaselor, ni se pare insusi inacceptabilul.

Munca – ne-a intrat in cap ca trebuie sa ne faca fericiti, ca trebuie sa ne defineasca. “Daca fericirea in munca e acum atit de greu de obtinut, acest lucru se intimpla pentru ca pretentiile noastre au depasit intr-un mod atit de dramatic realitatea. Ne asteptam ca fiecare slujba sa ne ofere o parte din satisfactia pe care o aveau Freud sau Roosevelt.” Solutia nefericirii provocate de un job nesatisfacator (adica marea majoritate a joburilor, pina la urma – parerea mea): “O convingere ferma in mizeria inevitabila a vietii a fost, timp de secole, unul dintre cele mai importante cistiguri ale omenirii, un bastion impotriva amaraciunii, o pledoarie impotriva sperantelor zadarnicite – si totusi, unul subminat cu cruzime de asteptarile infiltrate de viziunea moderna asupra lumii. Ar trebui, probabil, sa ne temperam tristetea la sfirsitul vacantelor, sa ne amintim ca munca este deseori mai suportabila cind nu asteptam, increzatori, sa ne faca fericiti.”

Hm… fericirea, care va sa zica. De aia ne plictisim in gari, de aia ne simtim persecutati de viata la serviciu, de aia nu suportam singuratatea? Pentru ca ne-a pus dracu’ sa asteptam fericirea? Sa ne reglam altfel sperantele, mai jos. Sa ne uitam in jur, sa observam, sa stim ca asta e si nu altceva. Bine, bine, dar niciodata n-au putut oamenii sa fie atit de intelepti. Altadata, cind mai aveau convingerea aceea ferma in “mizeria inevitabila a vietii”, oamenii tot isi rezervasera paradisul, macar pentru viata de apoi. Acum vrem paradisul in viata asta – cam pe aici e diferenta. Motivatorii de azi sint echivalentul preotilor de pe vremuri. Ne dau instructiuni cum sa ajungem la fericire. Inutil sa incerci sa calmezi ambitiile & sperantele nerealiste, zise inteleapta de luciat, ca asa functioneaza oamenii. Au Pretentii :)

Sint, evident, si oameni fara Pretentii – cei care stiu sa fie multumiti cu ce au si sa se resemneze cu lipsa lucrurilor pe care nu le au. Cei care smell the roses, oricit de plictisitoare ar fi rozele astea. Ori sint intelepti, ori sint inclinati prin temperament spre asta. Si nu poti sa ceri nimanui sa devina intelept. Nici sa-l condamni ca n-are temperamentul potrivit sau ca nu e destul de inteligent. Nu stiu ce-a vrut Alain de Botton, in concluzie. Sa scrie o carte buna de citit in tren, pentru cititori care nu vor neaparat Fericirea in Viata, nici Capodopera in Carti. Ca, sincer, pina la urma carticica asta a lui e un mizilic simpatic. Hopperita merita retinuta, in orice caz – am dat de ea si pe bloguri. Poate ca e chiar o calitate a blogurilor – insemnari despre o statie de autobuz, despre asteptare la un cabinet medical, despre… farmecul lucrurilor plictisitoare.

Scris la 22 februarie 2008 | Categoria eseu | 12 Comentarii»


12 comentarii la“ Hopperita ”

  1. tuvia Spune:

    cumparata in aeroport, citita in avion :) si chiar asa e, toate lucrurile astea mici si plicitisitoare care in momentul respectiv ti se par atat de enervante, dar pana la urma au si ele, farmecul lor :grin:

  2. raul Spune:

    nu stiu ce e mai rau: sa te resemnezi ca ai parte de atat mai putin sau sa te autoamagesti ca ai mai mult decat se poate

    nu cred ca poti gasi farmecul lucrurilor plictisitoare in plina astenie de primavara :???:

  3. Lola Spune:

    cumva un echilibru intre amandoua. asta trebuie!
    sa-ti vrei totusi bucata de fericire in cariera, familie etc. nu fericirea aia smaltuita din filmele americane in care stii ca trebuie sa fii fericit si in cele din urma chiar te loveste fericirea in moalele capului. ceva mai modest.
    si apoi sa te bucuri de lucrurile marunte. fie ele intruchipate de perfecta imbinare dintre piesa la radio ascultata in masina si lasarea serii pe Victoriei cand te intorci de la shopping de perdele :smile:
    sau de un roman. nu deosebit, ci ok, care te face sa zambesti in drum spre job, in metrou.

    ai dreptate, vrem dar nu putem fi atat de intelepti!

    dar daca am fi ne-ar trebui si dorita de extaz si multumirea pentru firmituri.
    oamenii nemultumiti sunt cei care au miscat intotdeauna lumea. pentru ca si-au dorit sa o schimbe.

  4. Marcel Spune:

    Acum am realizat ca am ani de cand nu am mai mers cu trenul….sa citesti o carte, sa privesti pe fereastra… sa te supere cocosul din geanta batranei de langa tine… Ce vremuri! :) Multumesc, uitasem cum e!

  5. luciat Spune:

    @ raul – astenia de primavara e si ea unul din lucrurile alea plictisitoare care au farmecul lor :mrgreen:

    @ lola – da, numai ca oamenii care schimba lumea o mai schimba si in rau, nu numai in bine

    @ marcel – acuma am realizat ca nici eu n-am mai mers cu trenul de ani de zile. si nici nu cred ca vreau sa vad din nou cum e, ca acuma nu se mai poate fuma si in asta zau nu vad pic de farmec. poate cind o sa ma las de fumat. mai am de asteptat un picutz :)

  6. meropi Spune:

    Mie mi-e foarte antipatic nenea de Botton de cand am citit On Love (Eseuri de indragostit), Cartea mi s-a parut o porcarioara, nu spune nimic nou, iar stilul e inexistent. Personajele pot fi credibile intr-un univers al oamenilor de carton si situatiile propuse spre analiza sunt prea cretine ca sa fie generalizate.
    Ar trebui totusi ca la eseuri sa se priceapa mai bine ca la naratiumi, dar tot nu o sa ma mai obosesc cu nimic altceva de-al lui.

  7. luciat Spune:

    @ meropi – mda, cam asa e, dar mie nu mi-a fost antipatic. aveam si chef de ceva usor.
    si am mai efectuat si aia cu sex, shopping si un roman, o sa scriu si despre asta – luni, probabil.
    e pt relaxare

  8. capricornk13 Spune:

    aaa, abia astept sa scrii despre sex, shopping si un roman; mie mi-a placut, de fapt mi-a placut mai mult decat “eseurile”; sunt curioasa tare…

  9. Lola Spune:

    hell, we can’t all live in andalasia :razz:

  10. Vladimir B. Spune:

    Am semnalat mai demult aceasta carte fina a lui Botton:

    http://ochiuldeveghe.over-blog.com/article-6718721.html

  11. luciat Spune:

    @ vladimir – multumesc pt link

  12. Apatia | Terorism de cititoare Spune:

    [...] Hopperita A asculta, a privi. Pe un traseu care duce de la eroi morti intr-un mare razboi (ma rog, de la osemintele lor) la cranii de vita sparte si aruncate in containere. Am uitat, spargatorul de cranii de vita e din Mali. Intr-un autobuz in care Vito a urcat ca sa complice traseul in caz ca e urmarit, urca doi studenti camerunezi. La o petrecere participa, printre altii, “trei specialisti in publicitate, doi radiologi de la Douai, un profesor de cultura generala de la Belle-Arte si vreo doi-trei studenti camerunezi.” Am asteptat mereu, cu incordare, sa vad ce-a apucat-o pe Suzy sa poarte galben seara, sa mai apara studentii camerunezi, sa faca si organistul ceva. Nu. Asta a fost. M-am bucurat mult, mult, mult. Uite-asa se pun in valoare o bluza galbena, o lentila de contact, niste studenti camerunezi. [...]