Terorism de cititoare

Hopperita

Alain de Botton, Despre farmecul lucrurilor plictisitoare, trad. Florina Pirjol, Humanitas, 2007 (On Seeing and Noticing)

Cumparata din gara, cind era prea frig sa astept pe peron si am intrat in magazinul ala cu ziare si tigari, care are si niste carti. Pe urma am citit-o pe bucatele, mai ales in taxi. 9 eseuri mititele, intr-un volumas subtire. Primul eseu porneste de la Edward Hopper, “parintele unei intregi scoli de arta care isi are ca subiect spatiile “liminale”, cladirile din afara caselor de locuit si birourilor, locuri de tranzit care ne fac constienti de o poezie alienata.” Hopperita – “trasatura descoperita [...] in orice loc din lumea civilizata, cu moteluri si statii de service, restaurante si aeroporturi, statii de autobuz si supermarketuri nocturne.” Tristete, introspectie, locuri in care te poti regasi pentru ca esti cumva in afara lumii intr-un mod safe. Singuratatea e OK in asemenea spatii.

Al doilea eseu ne trimite la aeroport, “cind sintem tristi si plictisiti la noi acasa”. Ca sa visam cu ochii pe ecranele care anunta plecari, nu ca sa plecam de-a binelea. Si tot asa. La un moment dat vedem un barbat singur intr-un compartiment de tren, imaginindu-si cum ar fi sa se insoare cu fata de pe bancheta din fata. Un barbat singur la Zoo, observind animalele. Zurich, un oras burghez si bine pus la punct, in care nu se petrece nimic palpitant dar in care “A fi, pur si simplu, un cetatean obisnuit ar putea parea un destin rezonabil.” Oameni rezonabili, locuri burgheze, situatii banale – toate au farmec. Dar farmecul asta nu se vede decit daca lasi deoparte ambitii & sperante nerealiste. Daca esti dispus sa accepti ceea ce multora dintre noi, “motivati” pina in maduva oaselor, ni se pare insusi inacceptabilul.

Munca – ne-a intrat in cap ca trebuie sa ne faca fericiti, ca trebuie sa ne defineasca. “Daca fericirea in munca e acum atit de greu de obtinut, acest lucru se intimpla pentru ca pretentiile noastre au depasit intr-un mod atit de dramatic realitatea. Ne asteptam ca fiecare slujba sa ne ofere o parte din satisfactia pe care o aveau Freud sau Roosevelt.” Solutia nefericirii provocate de un job nesatisfacator (adica marea majoritate a joburilor, pina la urma – parerea mea): “O convingere ferma in mizeria inevitabila a vietii a fost, timp de secole, unul dintre cele mai importante cistiguri ale omenirii, un bastion impotriva amaraciunii, o pledoarie impotriva sperantelor zadarnicite – si totusi, unul subminat cu cruzime de asteptarile infiltrate de viziunea moderna asupra lumii. Ar trebui, probabil, sa ne temperam tristetea la sfirsitul vacantelor, sa ne amintim ca munca este deseori mai suportabila cind nu asteptam, increzatori, sa ne faca fericiti.”

Hm… fericirea, care va sa zica. De aia ne plictisim in gari, de aia ne simtim persecutati de viata la serviciu, de aia nu suportam singuratatea? Pentru ca ne-a pus dracu’ sa asteptam fericirea? Sa ne reglam altfel sperantele, mai jos. Sa ne uitam in jur, sa observam, sa stim ca asta e si nu altceva. Bine, bine, dar niciodata n-au putut oamenii sa fie atit de intelepti. Altadata, cind mai aveau convingerea aceea ferma in “mizeria inevitabila a vietii”, oamenii tot isi rezervasera paradisul, macar pentru viata de apoi. Acum vrem paradisul in viata asta – cam pe aici e diferenta. Motivatorii de azi sint echivalentul preotilor de pe vremuri. Ne dau instructiuni cum sa ajungem la fericire. Inutil sa incerci sa calmezi ambitiile & sperantele nerealiste, zise inteleapta de luciat, ca asa functioneaza oamenii. Au Pretentii

Sint, evident, si oameni fara Pretentii – cei care stiu sa fie multumiti cu ce au si sa se resemneze cu lipsa lucrurilor pe care nu le au. Cei care smell the roses, oricit de plictisitoare ar fi rozele astea. Ori sint intelepti, ori sint inclinati prin temperament spre asta. Si nu poti sa ceri nimanui sa devina intelept. Nici sa-l condamni ca n-are temperamentul potrivit sau ca nu e destul de inteligent. Nu stiu ce-a vrut Alain de Botton, in concluzie. Sa scrie o carte buna de citit in tren, pentru cititori care nu vor neaparat Fericirea in Viata, nici Capodopera in Carti. Ca, sincer, pina la urma carticica asta a lui e un mizilic simpatic. Hopperita merita retinuta, in orice caz – am dat de ea si pe bloguri. Poate ca e chiar o calitate a blogurilor – insemnari despre o statie de autobuz, despre asteptare la un cabinet medical, despre… farmecul lucrurilor plictisitoare.