Terorism de cititoare

Feeria bizantina si taranii dicomesieni

Stefan Banulescu, Cartea milionarului. I. Cartea de la Metopolis, ed. Eminescu, 1977

Partea mai putin incitanta: am vazut numele autorului pomenit alaturi de al lui Fanus Neagu. Dropii, cai, balti, mistreti, Dunare. Nasol, din pedeveul meu. Noroc ca am citit totusi si m-am calmat. Nu e deloc ca Fanus. E chiar o crima sa bagi in capu’ oamenilor comparatia asta. Daca vreti sa stiti, ceea ce m-a facut sa pun mina pe carte a fost intr-adevar Cartarescu, dar nu Postmodernismul romanesc (in care cica e mentionata drept exemplu de postmodernism incipient), ci chiar Orbitor: se spunea, in mai multe articole, ca e mare lucru ca Orbitor n-a ramas neterminat, cum s-a intimplat, din pacate, cu Cartea milionarului. Mi-am zis ca nu mai prind alt prilej mai bun sa ma aventurez intr-o carte a unui saizecist reputat (aici Ion Simut spune ca Banulescu n-a cirtit cind i s-a gresit data nasterii tocmai ca sa fie mai aproape de saizecisti, ca se simtea solidar cu ei).

Ma apuca asa o stare de maxima oboseala numai cind ma gindesc la saizecisti si saptezecisti… de nu pot sa va spun. Apropo, am incercat de citeva ori Lumea in doua zile – pe cuvint, de cel putin trei ori – si n-am reusit sa trec de primele 20 de pagini, poftim marturisire. (Incepe cu personaje numite Antipa si Felicia, parca, nu? sau confund?) Daca am noroc, rabdare si virtute, o s-o citesc si pe asta in 2008, ca asa mi-am propus.

A fost, deci, la mine, o lectura din seria “copii (intirziati), sa ne cunoastem frumusetile literaturii nationale!”. Ma simt ca un cobai acum – am citit eu articole in care se punea intrebarea cum se vede azi literatura serioasa de pe vremea aia, cum o vad “tinerii”, adica. Fortind un pic, hai sa ma consider “tinara”, de dragul experimentului.

Cartea milionarului se vede foarte bine. Admirabila, per ansamblu. Frumoasa. Obositoare pe ici pe colo. Somptuoasa, genul de carte cu falduri Din fericire, faldurile astea lasa la iveala si piatra bruta, neprelucrata. Are sau n-are soclu? Uneori pare ca da, alteori ca nu. Depinde de cum te uiti. Fara nici o indoiala, are suficiente elemente care s-o apropie de postmodernism, ma bag si eu ca musca-n oala. Inserturi de texte atipice, cu limbaj administrativ, cu afise de teatru, cu un fals poem bizantin discutat si analizat, cu scrisori disecate. Deconstructii si istoriografii. Liste si autoreferentialitate. Oglinzi si jocuri de lumini. Ba chiar: “totul se confectioneaza si e usor de confectionat, chiar si adevarurile, cu zecile si sutele, si toate se duc de ripa”.

Sint si pasaje la care reactia de moment, recunosc, e: ntz, nope, no way. “Un nou Corn de Aur as fi facut din strimtoarea fluviului dintre Metopolis si Cetatea de Lina, prin care ar fi venit bogatiile pamintului si, odata cu ele, cele mai stralucite minti” etc. – p. 38. Despre dicomesieni, respectiv tarani de la Dunare: “ei pot fi ascunsi, chiar rai, dar niciodata tradatori ai cuvintului dat” – p. 285; “Osul unei tari nu l-as putea avea fara oameni ca dicomesienii.” – p. 287. Ma apuca tremuriciul cind dau de “osul unei tari” si de bogatiile si frumusetile patriei, printre care taranii ocupa locul fruntas. Nu mai sint in stare sa disting daca repulsia mea e impotriva cliseelor, impotriva unor reziduuri de samanatorism si a exaltarii “meleagurilor”, sau e doar reactie la ingrozitorii ani de liceu in care m-au innebunit cu de-astea. Cert e ca nu pot sa citesc ceva care aduce a elogiu poetic adus “taranului roman” fara sa strimb din nas automat, irational, reflex si alte sinonime Banulescu demitizeaza totusi, fara greturi, dar cu melancolie, cu… tandrete. Si cu umor, daca esti atent, un umor dintr-ala, de clasa superioara.

O lume in afara timpului, cu geografia si istoria ei, ambele combinatii de realitate si fantezie. Undeva intre fluviu si mare se intinde cimpia Dicomesiei, cu sate numite Glava, Maltezi, Marotin, Coasa de Argint. Orase: Metopolis, Mavrocordat, Cetatea de Lina (undeva se afla si Bucuresti). In apropiere de Metopolis, sint doua insule pe fluviu, Insula Cailor si Insula Macelarilor. A trecut al doilea Razboi Mondial, dar nici vorba de comunism. Istoria Bizantului e cea mai apropiata, cea care inca influenteaza viata de zi cu zi. Personajele sint Generalul Glad, Generalul Marosin, croitorul Polider, Zoe Porfirogeneta, Gora Serafis, chirurgul Belizarie Belizarie, auraresele Fibula si Guldena, Filip Lascareanu Bizantinologul Teologul Umilitul, Emil Havaet BorLat, Cuna Bogomileanu, Iapa Rosie, Constantin Pierdutul I-iul, Aram Telguran, Andrei Mortu, Stefan Apostatul si, vai de capul meu, nenumarati altii – toti au porecle. Fiecare are povestea lui – legende, mituri, folclor, scrise sau colportate oral, corectate si refacute, interpretate si ras-interpretate, compuse si descompuse pina la vertij. Exista un narator in centru – Milionarul, dar el lasa destul de des pe altii sa povesteasca. Stufos, cu ramificatii si reveniri, cu rezumate si cu proiectii in viitor, o increngatura complicata, dar din care se pot detasa multe povestiri separate absolut fabuloase.

E o carte pe care iti vine s-o rupi in bucatele, s-o recitesti pe fiecare in parte, sa-ti desenezi o schema si sa incerci sa repui fragmentele la loc, unul cite unul. Asta in timp ce admiri fiecare fragment, te lasi dus de fiecare poveste etc. Sa te plimbi cu drezina Milionarului (care locuieste in virful unui deal, intr-o casa din marmura rosie), cind sus, de unde se vede pina departe in cimpia dicomesiana, cind jos, in Metopolis, sa studiezi pe indelete bijuteriile cu care o impodobeste Fibula pe Iapa-Rosie ca s-o poata trimite pe gheata la intrecerile de calarie in timpul carora fetele, daca au noroc, sint rapite si-si pot incepe viata.

Primul capitol are vreo 7 pagini, iar ultimul (cea mai ampla povestire, de fapt, “Vesti noi in Pavilionul Generalului”), are mai mult de 100 de pagini. Ultimul e destul de chinuitor, mi-a luat zile in sir sa-l termin, dar merita. Filip-Teologul-Umilitul e rapit si ascuns, din sat in sat, disputat si pentru averea lui dar si pentru onoarea de a-l fi gazduit in clipa mortii sale. Geniul iesit miraculos din rindul taranilor analfabeti se dizolva la loc, se pierde si nu mai e de gasit.

Inainte de asta, Metopolis-ul se apropie de sfirsit: pe dedesubtul caselor se inmultesc galeriile, sapate in cautarea pretiosului filon de marmura rosie, iar pe deasupra strazi intregi sint cumparate de negustori care de fapt cumpara ultimii ani ai batrinelor, supravietuitoare fara mijloace de existenta. Inainte de asta, un harem parasit e cuprins de panica la intoarcerea stapinului crud – tataroaicele il sperie cu dansul lor, dansul butoaielor de scindura. Inainte de asta, sintem anuntati ca incep serbarile metopolisiene, cu o “Feerie bizantina”, o piesa de teatru pentru care s-au cheltuit averi: “Necesita scene suprapuse, nise secrete, incaperi care se scufunda si se inalta [...] In piesa intrau si ieseau armate. Luau parte la actiune fluviile si marea. [...] Era nevoie si de montari fonice foarte complicate si savante, in spatele scenei, sub scena, deasupra scenei si cu mari variatii in desfasurarea rapida a tablourilor de la un grup de replici la altul, intr-un ritm si o schimbare nebuneasca pentru ca efectul sa fie cel scontat. [...] Etc. Etc.” Purpura imperiala acopera o lume in care misuna tarani, ciobani, mici negustori, mici meseriasi. O lume in care, intr-un atelier, sint aruncate pe foc monezi vechi. Feeria si torturile mintii bizantinizate se desfasoara ca un miraj intr-o cimpie arsa nemilos de soare.

Inainte de asta… sau dupa? Nu mai stiu, zau Cert e ca, la inceputul cartii, intra un strain in Metopolis: “Omul inainta pe sosea dind de-a dura o roata de caruta”.

P.S.1  A recunoscut cineva orasul Calarasi?
P.S. 2  Fratele autorului, Mihai Banulescu, director la centrul ala de gimnastica de la Deva, ar fi fost cel care “a rupt tacerea” si a spus primul ca Belu si Bitang sint un cuplu. Ca sa vezi unde te poate duce google.