Terorism de cititoare

Toujours parsiva

Benoit Duteurtre, Fetita si tigara, trad. Irinel Antoniu, Univers (colectiile “Cotidianul”), 2008

Avertisment: Am chef sa trancanesc, n-o sa fie prea mult despre carte (care e scurta, puteti s-o cititi si voi intr-o seara, sa va lamuriti singuri).

Ca tot a venit vorba ieri de Spania, va mai zic una azi. In parcul Retiro, in Madrid, stateam pe marginea lacului si ne uitam la rate si lebede negre. Era aglomeratie. Aproape lipita de mine, o fetita de vreo 4 ani arunca intr-o frenezie in apa niste coji de seminte de pe jos (probabil trecusera pe-acolo compatrioti de-ai nostri). Lua in pumn si azvirlea. Evident, putine ajungeau pe apa, pentru ca se opreau in parul meu si pe hainele mele. M-am ferit ce m-am ferit, dar fara prea mare succes. Inainte sa ma uit la ea, am suierat printre dinti: “Daca nu se potoleste, o pocnesc!” Si m-am intors, furrrioasa, spre mica pacoste. Stia, bestia, ce face. Era perfect constienta ca nu e bine sa umpli parul omului de coji de seminte. Doar de-aia mi-a tras un zimbet vinovat! Ei bine, putea sa nu se oboseasca. Un zimbet ca ala e prea mult pentru o nimica toata, mi-am zis. Mai aveam putin si-i dadeam cu mina mea o suta de cornete de seminte sa mi le arunce in cap, daca-i face placere. M-am simtit o bruta insensibila, o scorpie revoltatoare, o bitch nevrednica sa calce pe acelasi petec de pamint, sa respire acelasi aer cu ea. E adevarat ca n-am mai vazut in viata mea o fiinta atit de frumoasa si de dulce. (Precizare pentru apucati: n-as fi “pocnit-o” niciodata, ziceam si eu asa, la nervi.)

Personajul lui Duteurtre n-o pocneste nici el pe fetita din titlu, desi, zau… Da’ nici nu e rapit de vreun zimbet fermecator. Fetita aia este o pacoste. Sau nu neaparat ea, ci maica-sa, o Lolita trecuta. Si nici macar maica-sa, ci primarul. Si nici macar… Corectitudinea politica, da, asta e vinovatul. In cartea asta cel putin. Interzis fumatul. Interzisa indiferenta fata de copii. Interzisa antipatia pentru masurile ecologice care provoaca ambuteiaje. Interzis egoismul. Obligatorii sint respectul pentru copii, preocuparea pentru sanatate, admiratia pentru tinerete, de-astea. Drama barbatului matur (alb) intr-o lume in care au prioritate minoritatile (nimic contra homosexualilor, totusi).

Femeia e un personaj pozitiv atit timp cit sta acasa si gateste si prima ei grija, cind i se intoarce barbatu’ de la servici, e sa intrebe unde are chef de sex – a, dar nu e totusi idiotizata de acest stil de viata, scrie din cind in cind articolase de moda, pt care se documenteaza pe net. Repet, pentru cei care n-ati inteles: o pasioneaza gatitul, discutiile despre ce s-a mai intimplat la job-ul partenerului si sexul regulat, timp de 10 ani, cu partenerul respectiv, pe care, la rindul lui, il pasioneaza mincarea facuta de ea, discutiile despre problemele lui si acelasi sex regulat. Cuplul din carte o duce excelent asa (atentie, timp de vreo 10 ani) – nici unul nu se ingrasa, nu-l apuca pandaliile, nu viseaza la altcineva, nu se enerveaza de ticurile celuilalt etc. etc. Paradisul conjugal. Pina cind intervine slabiciunea inerenta mintii muieresti: ea vrea un copil. La ce-i trebuie? Ei, na, ce intrebare! Zi-i muiere proasta si pace! N-ajunge negativa de-a binelea pina la sfirsit, dar, fireste, e incapabila sa tina pasul cu el, barbatul matur si lucid.

Copiii… il invadeaza pe bietul barbat matur din toate partile, nu-i cedeaza locul in autobuz, au gradinita linga biroul lui, nu-l respecta si se mai insinueaza, cum am spus, si in dorintele partenerei, in loc s-o lase sa i se devoteze in intregime, ca are nevoie, saracu’ de el. Cu alte cuvinte, toata lumea il PERSECUTA Iar culmea persecutiei e ca n-are unde sa fumeze. E nevoit sa mestereasca la un gemulet de la toaleta ca sa-l desurubeze si sa poata sa mai traga un fum, din cind in cind, pe sestache. De la afurisita aia de fetita care-l prinde fumind i se trage pina la urma si sfirsitul tragic.

Am oscilat intre simpatie si antipatie si nici acum nu ma pot hotari. Mi-e lene sa mai povestesc. Ideea e ca sint doua modele de infantilism care se bat cap in cap: pe de o parte un barbat care vrea sa fie scutit de batai la cap si sa faca ce vrea muschii lui, pe de alta parte o gramada de dobitoci care vor ursuleti si inimioare de plus peste tot. Principiul realitatii e negat cu obstinatie si de o parte si de alta. Asta e culmea nevrozei: sa nu accepti in ruptul capului lumea asa cum e ea, sa insisti sa se conformeze realitatea dorintelor tale. Nu se poate. Nu se poate nici o lume in care dragalasenia sa fie bagata tuturor pe git, nici o lume in care sa nu te siciie nimeni.

Mie imi place, in general, corectitudinea politica. Nu imi plac excesele ei – apropo, pe aici, prin Romania, n-am dat de excese de corectitudine politica, exceptind regulile imbecile anti-fumat in trenuri sau in alte parti. Sint 100% de acord cu respectul datorat copiilor. Datorat, da. De acord cu reguli de protectie a oricarei minoritati care nu se prea poate apara de abuzuri. De acord cu discriminarea pozitiva a tiganilor, eventual – de acord cu locuri speciale pentru ei in facultati, cu prioritate la angajare, cu sustinere financiara din partea statului, aproape cu orice fel de discriminare pozitiva la care ma pot gindi (nu ca as fi vazut cazuri concrete! ca n-am vazut!). De acord cu orice masura rezonabila de protectie a copiilor, inclusiv de propriii lor parinti. De acord cu legi impotriva hartuielii sexuale. De acord cu piste speciale pentru biciclete De acord cu reciclarea gunoiului si alte ecologisme. De acord cu uniuni civile, gen casatorie, intre homosexuali. Pe de alta parte, de acord cu dreptul la avort. De acord cu scoli religioase (particulare!). De acord cu locuri special amenajate pentru fumatori. De acord cu eutanasia la cerere (cind o ceri tu pentru tine, adica). De acord cu legalizarea marijuanei De acord cu legalizarea prostitutiei.

Si foarte ferm impotriva fericirii si sanatatii obligatorii. Pentru ca nu se poate, in primul rind. Nimeni si nimic n-o sa ne transforme pe toti in tati adorabili, in gospodine pasionate de gatit & sex, in copii model. E foarte trist, stiu. Dar, ce sa-i faci, c’est la vie.

P.S.  Totusi, sa recunoastem, copiii nu sint tocmai partenerii ideali de distractie sau subiectul de conversatie cel mai atragator din lume. Mamelor din lumea-ntreaga, eu va dau un singur sfat: nu lasati copii la masa, cind aveti un invitat