Garp
John Irving, Lumea vazuta de Garp, trad. Irina Horea, RAO, 2006
Dialoguri, personaje, intimplari – o familie si aventurile ei. Realism de secolul 19, aproape (o revista refuza un manuscris pentru ca n-ar aduce nimic nou in forma si limbaj – asa e si Garp, nu aduce “noutati”). O familie despre care nu se poate spune cit e de nefericita, in orice caz are o poveste de te lasa cu gura cascata. La inceput sint doar mama si fiul, apoi apar nevasta fiului, copiii, citiva prieteni. Intre ei se fac si se desfac legaturi. Se petrec accidente. Se moare des si spectaculos. N-ar fi mare lucru dar stati sa vedeti.
Mama e o “suspecta sexual”; n-o intereseaza barbatii (nici femeile, nu e lesbiana, pur si simplu n-are “pofte trupesti”). Fiul n-are ambitii sociale, e perfect multumit sa stea acasa cu copiii, sa gateasca si sa scrie. Si mama si fiul sint scriitori – ea publica o autobiografie care are un succes nebun si o transforma intr-un model pentru feministe, iar el scrie fictiune. Romanul arata ca o biografie a lui Garp, in care sint incluse fragmente din scrierile lui, plus analize ale autobiografiei mamei. Comentarii ale criticilor, scrisori de la cititori, texte de supracoperta, de toate – dar nici o secunda nu e plicticos sau pompos, dimpotriva.
Uf, ca nici nu stiu ce sa fac – nu se poate rezuma, e prea complicat. O transsexuala, Roberta, fost jucator de fotbal, care plinge noaptea la telefon cind e parasita de amanti. Amor intre doua cupluri. Adultere si de o parte si de alta, dintre care unul se termina grotesc si tragic (Palahniuk e mic copil). Atentate teroriste, unele esuate si unele reusite. Violuri. O organizatie de femei care si-au taiat limba ca sa protesteze impotriva barbatilor violatori. Un editor care devine celebru folosindu-se de o femeie de serviciu batrina si urita, pe ale carei pareri se bazeaza intotdeauna. Umor negru salbatic, scene grotesti, dar si o iubire de-o viata, idila casnica, gesturi de eroism.
Conflictul cel mare e intre feministele radicale si barbati, doar barbati, simplu, nu neaparat antifeministi sau misogini. Jenny, mama lui Garp, e si nu e feminista, are doar niste dorinte simple si clare in ce priveste propria ei viata. Cum dorintele astea sint neconventionale, e obligata sa se considere feminista, in cele din urma. Distanta intre ea si femeile “normale” e foarte mare, intr-adevar, aproape de neinteles (sint sigura ca or fi fost comentatori care s-o caracterizeze drept frigida sau bolnava). Se considera feminista pentru ca nu are de ales: daca vrea sa traiasca dupa capul ei, eticheta i se pune automat. Cu timpul o accepta si ea. Garp, la rindul lui, e obligat sa accepte etichete contradictorii: e considerat cind dusman, cind prieten de feministe. Ceea ce nu poate el accepta e statutul de violator, de agresor, doar pentru ca e barbat.
Si toate gesturile lui pot fi interpretate, pe rind, drept bune sau rele. E terorizat de feministe pentru care orice barbat e un potential agresor. E birfit de retardati care nu inteleg de ce-si petrece atita timp cu copiii sau in bucatarie, de ce nu-si intra in rolul de barbat “normal” (indiferent cit de normal ar fi sa stai acasa ca sa scrii, daca esti scriitor). In orice caz, pozitia lui apropiata de cea a unei femei ii induce un fel de anxietate “feminina”, e mereu ingrijorat de ce li se poate intimpla copiilor, exagereaza cu supravegherea si cu sfaturile. Eu asa inteleg obsesia lui in legatura cu nesiguranta vietii: e o obsesie care n-are legatura cu sexul “natural”, ci cu rolul social pe care-l indeplinesti. Te ocupi de copii, vei fi obsedat de ce li se poate intimpla, indiferent ca le esti mama sau tata, indiferent ca ai drept hobby crosetatul sau luptele greco-romane (Garp e luptator!).
Faptul ca feministele ajung sa fie revoltate de obsesiile lui, pe care le considera agresivitate masculina, e o timpenie la fel de mare ca aia a misoginilor care trintesc la tot pasul cite un “tipic feminin”. Am fost suta la suta incintata de toate obiectiile lui Garp la adresa feminismului radical. Inclusiv de exasperarea pe care i-o provoaca maica-sa, care nu intelege “poftele trupesti”.
Cartea asta face un misto imens de toate prostiile in care cred femeile si barbatii despre rolurile lor si identitatile lor. Nu cruta pe nimeni si nimic. (Nici lumea literara nu scapa fara sa fie tavalita in ridicol. Jillsy Sloper, menajera ignoranta, stie mai bine decit literatii cind o carte o sa aiba succes.)
Cred ca e perfecta pentru orice barbat inteligent si pentru orice femeie inteligenta. Chiar daca nu e vorba de cititori care sa moara dupa teoria literara – de aia e middlebrow, ca poate fi citita de oricine, cu minima conditie sa nu fie un natarau sau o toanta (mda, asta ar exclude totusi niste critici literari 
).
PS E mult mai misto decit reiese din ce-am scris eu. Nu stiu ce am, dar nu mi-a iesit azi.
Articole (RSS)
Comentarii (RSS)
17 aprilie 2008 la 12:32 am
Presiunea prea mare?
Middlebrow rulz!
17 aprilie 2008 la 10:15 am
Hehe, lasati presiunea, ca mie mi se pare ca ti’a iesit.
Eu as citi’o – probabil chiar o s’o citesc – dupa ce’i scris tu. Ca filmul nu l’am vazut si nici altceva n’am citit despre ea 
17 aprilie 2008 la 11:44 am
Mi-ai amintit de aceasta excelenta carte, pe care am devorat-o in vreo doua zile, pe cand eram student bolnav si trebuia sa stau 2 zile-n pat. Mi-a placut asa de mult, ca si Umbra vantului. Mi-am zis c-o sa cotesc tit de Irving, dar apoi am auzit ca celelalte nu-s asa de bune, asa ca am zis ca raman cu capodopera.
Mie cel mai mult mi-a placut perioada vieneza a cuplului Garp-mama, perceptia lui asupra Europei si cum discuta ei cu curvele. Mi-amintesc, de asemenea – au trecut vreo 12 ani – cum a fost conceput Garp, in spital… Atentatul de final. Toate imaginile astea si impresia finala a unui roman extraordinar, ce se citeste cu sufletul la gura; postul tau; ma fac sa-mi doresc sa-l recitesc cat de curand si sa-l recomand si altora…
17 aprilie 2008 la 11:50 am
cred ca o sa pun mana si o sa o citesc. Imi plac cartile middlebrow
17 aprilie 2008 la 12:23 pm
Apropo de middlebrow:
http://www.shelfari.com/books/403137/The-Final-Confession-of-Mabel-Stark
Nu stiu daca se califica, dar e faina
17 aprilie 2008 la 3:03 pm
De ceva vreme trec printr-o faza de genul “nu mai am ce citi/ nu ma inspira nimic” (mda, stiu ca nu are prea mult sens) si chiar vroiam sa caut printre recomandarile tale mai vechi…
… asa ca ultimele doua posturi au picat la fix- acum am un nou scop in viata sau, in fine, macar in librarii 
)
17 aprilie 2008 la 4:47 pm
mie mi-a fost recomandata pe o filiera producatoare acasa tv-prezentatoare protv. dar nu stiam de middlebrow pe vremea aia. pentru filiera a fost cartea preferata, cartea vietii, mie mi-a placut doar si m-a si emotionat, sau mai bine zis cutremurat.
17 aprilie 2008 la 9:34 pm
draga mea, nu ti-a iesit atat de tare, incat o sa mi-o comand maine pe amazon! ca sa nu fie singurica: ai mai citit ceva din literatura de limba engleza in ultima vreme care sa merite citit in original? sa facem o comanda serioasa, ca ultima a fost…deck de tarot si carti ajutatoare!!! nu rade prea tare te rog!
18 aprilie 2008 la 5:03 am
ah, ce ma bucur cind vrea cineva sa citeasca o carte din cauza mea! sper sa va placa
@ dragos – mie mi-a luat vreo 4 zile
si aia cu owen meany cica e misto – adica in “1001 de carti de citit intr-o viata”, albumul ala cu poze de la RAO (bine ca mi-am adus aminte, sa postez despre el), zice ca e cea mai buna a lui. mi-e greu sa cred ca e mai misto ca garp, dar as vrea sa vad cu ochii mei
@ zu – ba are sens sa spui ca nu-ti vine sa citesti nimic. si eu am faze in care pot sa se pravaleasca peste mine toate capodoperele lumii si sa nu ma atraga nici una
@ kata – nu stiu despre cine vorbesti, dar sa stii ca eu in facultate visam sa ma fac stewardesa
iar intre un job de dr prof univ si unu de producatoare acasa tv, imi pare rau, ma tem ca l-as lua pe ala de la acasa tv – am o banuiala ca e mai distractiv 
nu prea inteleg cum au unii “cartea vietii”, pe mine nici o carte nu m-a innebunit chiar asa. oi fi defecta?
@ capricorn – nu rid deloc, sa stii! mi-am luat si eu deck de tarot si carte ajutatoare! si mi-am dat in tarot la un moment dat intr-o veselie! stai sa caut ca am scris despre asta
(normal ca sint multe care sa merite citite in engleza – dar mi-e lene sa ma gindesc acu)
uite:
http://www.terorista.ro/www/2006/07/25/carti-colorate-de-joc/
18 aprilie 2008 la 8:47 am
nici eu nu mai stiu cine era producatoarea acasa, de prezentatoare mai stiu cite ceva (nu sint una si aceeasi, de aia era o filiera), a ajuns reporter, calatoreste mult prin tari care mai de care mai exotice, uneori periculoase – darfur sudan, poate asta s-ar potrivi mai bine cu visul tau de stewardesa.
fiindca nu cred ca producator tv e o meserie faina.
cit despre cartea vietii, am avut si eu citeva, asa ca, daca e vorba de mai multe si de citeva razgindiri intre timp, mi-e usor sa inteleg. una care mi-a placut la nebunie, citita in adolescenta, mi se pare c-ai scris si tu despre ea, a fost o lume pentru julius de a.b.echenique, acum un an-doi n-am mai putut trece de 100 de pagini. sau iarna vrajbei noastre, dar ea mi-a ramas in suflet.
sau mai sint unele pe care ti-e cumva jena sa le declari cartea vietii, sint cumva middlebrow
, de veghe in lanul… de pilda, dar cresti, citesti mai mult din salinger si-ti dai seama ca da, asta e literatura 
18 aprilie 2008 la 9:22 am
@ kata – nici nu stiu ce-i aia darfur sudan
n-am citit nimic de echenique.
si dupa Cavalerii Pardaillan nu cred ca am mai simtit despre vreo carte ca ma reseteaza… in fine, ba da, dar sint multe-multe
18 aprilie 2008 la 9:41 am
@kata&luciat: pe mine m-au “resetat” doua carti in adolescenta: “Pe aripile vantului” si “Martin Eden”. Din fericire a doua dupa prima!:) Si Martin a fost pentru o vreme “cartea mea de capatai”
18 aprilie 2008 la 10:36 am
darfur sudan e ceva foarte nasol, dar poate c-ai aflat intre timp
18 aprilie 2008 la 10:42 am
De Echenique, mie mi-a placut Gradina iubitei mele. Nu e o capodopera, dar m-a distrat teribil…
18 aprilie 2008 la 12:42 pm
Vai! Mi-ai trezit nostalgii cu Cavalerii Pardaillan. Cand o citeam eu, sora mea mai mica inca nu stia sa citeasca. Si se ruga mereu de mine “spune-mi ce s-a mai intamplat?”. Ii insiram doua, trei peripetii, nu aveam rabdare, voiam sa ma intorc la carte. Si ea tot tragea de mine “Doar atat?! Nu te cred! Ai citit muuulte pagini!”. Cartea asta o sa-mi fie mereu draga. A naiba femeie Fausta!
18 aprilie 2008 la 2:21 pm
Ok, atunci recunosc: sunt in deriva
…
Cat despre cartea vietii: la mine “este” mai multe
… Merita insa mentionata “La Paradisul femeilor”- m-a fascinat atat de tare partea cu magazinul incat am inceput sa ma interesez de design si pana la urma am ajuns… well, designer 
.
5 iulie 2008 la 4:17 am
Ba ti-a iesit foarte bine!
Oooooof…
Parca as pune-o si eu pe lista, hm…
5 iulie 2008 la 12:58 pm
@ sheeva – merita, merge perfect intr-o vacanta
)
(nu mai oftaaa, am inteles, o sa incerc sa tin cont, desi tu inca nu stii cum e cu ciinii batrini care invata mai greu trucuri noi
7 octombrie 2008 la 5:56 pm
intra-adevar cartea e cutremuratoare.am citit-o in engleza pentru a-mi imbogati vocabularul . la inceput m-a interesat mai mult acest fapt mai ales ca nu se intampla mare lucru-descrierea vietii unei mame si unui fiu intr-o maniera umoristica chiar sarcastica-apoi am fost atrasa din ce in ce mai mult de povestea care se complica..si autorul dezvaluie lucruri care se vor intampla pe parcursul cartii ceea te face bineinteles curios sa tot citesti.e un must middlebrow:)